Muzeul Etnografic ”Anton Badea” este o instituție publică de cultură care s-a impus prin promovarea patrimoniului cultural material și imaterial, a multiculturalității și a valorilor identitare locale.
Muzeul se înscrie, prin acțiunile sale, rezervate publicului celui mai divers, în cerințele europene, ale unui muzeu cu practici moderne, care s-a născut din dorința de a oferi prilejul cunoașterii aspectelor variate ale civilizației poporului român dintr-o zonă cu bogate tradiții și obiceiuri populare.
Principiile de organizare ale Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin au fost și sunt în continuare complexe, mai ales din dorința de a constitui un muzeu viu, modern, în continuă evoluție, care să reprezinte cât mai fidel caracteristicile locuitorilor din Reghin și din împrejurimi, precum și multiculturalitatea locului.
Diferențele dintre zonele etnografice în ceea ce privește evoluția tipologiei gospodăriilor țărănești, specificul local influențat de condițiile geografice și de tipul de așezare, varietatea locuințelor și anexelor, ocupațiile tradiționale practicate, conviețuirea interetnică – sunt doar o parte din factorii luați în considerare și analizați în vederea valorificarii patrimoniului, organizării expozițiilor și programelor culturale și educaționale în muzeu.
Misiunea Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin este de a cerceta, dezvolta, conserva și valorifica bunurile culturale, materiale şi imateriale, cuprinse în aria de reprezentare și de a oferi accesul publicului la informația științifică în scopul educației. Prin activitatea sa, muzeul contribuie la cunoaşterea şi promovarea mărturiilor materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţiei comunităţii umane şi mediului înconjurător din zona etnografică Valea Mureșului Superior, zona etnografică Valea Gurghiului, subzona etnografică Valea Beicii, subzona etnografică Valea Luțului dar și o parte din Câmpia Transilvaniei, unde s-au păstrat valoroase documente de cultură materială și spirituală și care, de altfel, reprezintă o mărturie a strădaniei oamenilor de îmbunătățire a condițiilor de muncă și de trai, de-a lungul timpului.
Trăsăturile specifice ale zonelor și subzonelor etnografice ale județului Mureș rezultă din elemente de cultură autohtone îmbinate cu aportul diferitelor etnii: maghiară, germană, romani, stabilite aici de-a lungul timpului și prin perpetuarea tradițiilor legate de ocupații, meșteșuguri, arhitectură populară, port popular, credințe și obiceiuri.
Imaginea de ansamblu a secției în aer liber reflectă imaginea complexă a unui sat, imaginat ca o sinteză, modelul satului mureșean. Alături de gospodăriile formate din case și anexe, în vatra satului, ca centru polarizator al vieții comunității, se regăsește și un lăcaș de cult -biserica de lemn din Iara, reconstituită în muzeu în 1998. Instalațiile tehnice țărănești – moara de apă din Vătava, oloinița din Hodac, teascul de struguri din Batoș, -completează și întregesc imaginea satului din muzeu.
În societăţile premoderne, importanţa gospodăriei ţărăneşti şi a ţăranului agricultor ca lucrător al pământului şi crescător de animale era considerabilă. Ocupaţia ţăranului, avea o importanță socială, el fiind producător de bunuri şi materii prime a cărui muncă deservea și altor clase sociale, care nu se ocupau direct cu agricultura si creşterea animalelor. Cu cât surplusul de produse obținut în gospodăria ţărănească este mai mare, cu atât gospodăria era mai prosperă şi mai bine utilată, gospodăria ţărănească reprezentând multă vreme baza economică a societăţii.
Gospodăriile erau construite diferit, in funcție de climă, relief, de ocupație, dar și de starea social-economică a locuitorilor.
Casa, construită la suprafața solului, are particularități diferite, de la o zonă la alta și prezintă influențele diferitelor culturi cu care românii au intrat in contact de-a lungul istoriei.
Arhitectura populară românească era în principal, o arhitectură a lemnului, caracterizată prin creativitate, prin diversitatea solutiilor găsite pentru diferite probleme, prin echilibrul construcțiilor.
Materialele de construcție difereau și ele de la o regiune la alta: în zonă, se utiliza lemnul de brad, stejar, fag (pădurile constituind principala sursă de materie primă), dar și piatra, pământul bătut sau amestecat cu paie și pleava și mai târziu cărămida.
Specifică arhitecturii românești tradiționale și întâlnită la aproape toate tipurile de case, era prispa. Situată la fațada casei, ea constituia un spatiu de adăpost și de muncă, cu un rol important în estetica locuinței, ideală pentru sculptură, fiind bogat ornamentată. Motivele decorative predominante erau cele geometrice si florale, mai rar zoomorfe si antropomorfe și numeroase simboluri legate de anumite credințe.
Prin semnificațiile pe care le avea și prin funcțiile pe care le îndeplinea în cadrul vieții cotidiene sociale și de familie casa era considerată construcția cea mai importantă din cadrul unei gospodării. Casa, prima construcție care se ridica într-o gospodărie, alături de anexe, indica existența unei familii.
Locuința tradițională cu planul cel mai complex cuprindea camera de locuit, casa dinainte despărțite printr-o tindă, cămara, podul și pivnița. Fiecare încăpere avea, de obicei, mai multe funcții. Viața de familie se concentra, de regulă, în jurul încăperii în care se afla focul, care dădea caldura, cu ajutorul căruia se preparau alimentele și care asigura, în funcție de anotimp, căldura și lumina.
În strânsă legătură cu funcția de adăpost, dotarea interioarelor locuințelor, era diferită de la o zonă la alta, atât în ceea ce privește sistemul de încălzire, textilele de interior, elementele decorative, și s.a.m.d fiind legate de mediul natural în care au apărut și au evoluat, cât și de practicarea unor ocupații și de modul propriu de organizare a gospodăriei și locuinței. Soluțiile adoptate pentru repartizarea spațiilor, aranjarea diferitelor obiecte legate de desfășurarea vieții gospodărești, ilustrează modul specific de organizare al familiilor și în același timp spiritul lor creativ.
Camerele de locuit erau prevăzute cu un mobilier adaptat funcției lor. Interiorul se caracteriza prin patru puncte de greutate, repartizate simetric unele față de altele: colțul cu sistemul de încălzit sau preparat hrana, colțul cu pat, colțul cu masa și lavițele, colțul cu dulapul de vase. Centrul încăperii era liber, ca dovadă a unei atente economii de spațiu.
La începutul secolului al XIX-lea în structura casei țărănești a fost inclusă odaia curată (casa dinainte), în care se păstrau cele mai frumoase mobile și țesături. Folosită ocazional, pentru oaspeți, avea un rol sărbatoresc evident prin faptul că nu avea sistem de încalzire.
Tinda constituia camera de trecere, adapostind în unele zone și cuptorul de pâine sau vatra liberă. Tinda reprezenta un spațiu de depozitare a obiectelor de uz gospodăresc, a unor provizii și mai rar, spațiu de locuit.
Cămara era dispusă în spatele peretelui lateral al camerei de locuit, întrebuințată la depozitarea uneltelor de muncă, instrumentelor folosite la industria casnică textilă, dar și pentru unele provizii: lăzile cu cereale, putinile cu branză,fructele, leguminoasele, murăturile.
Porțile și gardul aveau rolul de a proteja tăranii de străini și de răufăcători dar și de duhurile malefice, de aceea purtau uneori diverse simboluri cu caracter protector. La construcția fiind folosite ca materiale de constructie, în principal, nuielele și mai târziu piatra și cărămida.
Locuința era un adapost în fața intemperiilor, a străinilor, care oferea protecție și față de ființele nevăzute care existau în credințele țăranilor. De aceea, streșinile, ferestrele, ușile, grinzile tavanului, zonele de contact cu exteriorul, erau prevăzute, de regulă, cu un decor cu caracter protector, superstițios.
