Conform mitologiei românești, albina a ajutat la crearea lumii. Legendele mitologice vorbesc despre inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece cu mult timp în urmă, de albinărit s-au ocupat călugării, preoții și învățătorii de la sate, care recoltau mierea, iar din ceara albinelor făceau lumânări.

Albinăritul a fost, din timpuri străvechi, cea mai de pret preocupare a omului. Puțină miere, îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră, numită metaforic „paradisul albinelor”, se bucură de un relief variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi parfumate, câmpii și văi, astfel că albinăritul a constituit una dintre îndeletnicirile de seamă ale oamenilor din aceste locuri.

Vânătoarea de albine, ”bărcuitul”, s-a practicat în zonă, la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor, primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul avea rezervele cele mai mari.

În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.

Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Se așeza un fagure de miere, pe care se puneau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup, apoi zborul lor continua în linie dreaptă.

Stupul era așezat, uneori, la o înălțime joasă, pentru a putea lucra de la sol, alteori la înălțime, fiind necesară urcarea în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc.

O dată locul marcat, seara, când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă”(săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.

De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.

În zilele noastre, albinăritul sau apicultura s-a dezvoltat mult și datorită invenției stupului de lemn, fiind o ocupație și totodată o pasiune pentru oamenii care iubesc albinele și natura.

Bibliografie: Valer Butură, Etnografia Poporului Român

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”