În vremuri îndepărtate, în țara noastră nunțile se realizau după tipare bine stabilite, tradițiile erau sfinte în mediul rural și erau respectate cu strictețe obiceiurile. O nuntă era prilej de sărbătoare și de bucurie pentru tot satul, cu mic cu mare îmbrăcau straie populare și se alăturau mirilor. În tradițiile poporului român, nunțile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind moment de manifestare a unei întregi comunități, cu un mare impact social.

Înainte de fiecare nuntă se stabilea zestrea, atât pentru fată cât și pentru băiat. Acest lucru era făcut după o anumită rânduire și conținea obiecte specifice pentru cei care voiau să se căsătorească. Zestrea oglindea și statutul social . Fetele care nu aveau zestre se măritau mai greu sau de multe ori, chiar rămâneau singure.

Conținutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fată se dădeau în general animale, mai mult parcele de pământ, galbeni și nu în ultimul rând lada de zestre, în care erau puse țesături. Lada de zestre era destinată păstrării hainelor și textilelor ce intrau în zestrea fetelor. Indica puterea financiară a familiei din care făcea parte mireasa, dar și a îndemânării acesteia. Pentru a se putea căsători, orice fată trebuia să stăpânească foarte bine tot ceea ce ținea de industria casnică textilă. Lada de zestre era așezată ulterior într-un car cu boi iar alaiul cu zestre dădea ocol satului, având grijă să treacă pe toate ulițele și de multe ori avea loc un dialog savuros, cu chiuituri și cântece . Ajunși la casa mirelui, era chemată soacra mare să iasă în poartă să vadă ce noră vrednică are. Întreg alaiul admira frumusețea cusăturilor și a textilelor.

 

Fotografie din Arhiva Muzeului „Anton Badea”