În tradiția populară, aceasta este o zi care marchează începutul primăverii, un mod de a întâmpina primăvara, e o bucurie în fața unui un nou început. Felul în care oamenii înțelegeau importanța zilei, modul în care sărbătoreau, ține de semnificația pe care o are în lumea satului venirea primăverii, de renaștere a naturii și, mai ales, trecerea de la un anotimp la altul.
În mentalul popular, avem un timp fizic, profan, care se scurge neîncetat, și un timp mitic, sacru, care revine, un timp circular, care este trăit ritualizat în cadul unor sărbători la anumite date calendaristice, la echinocții solstiții, prin aceasta viața oamenilor era conectată la ritmurile naturii și nimic nu era întâmplător.
Oamenii se orientau după reperele cosmice (echinocții, solstiții, faze lunare) și terestre (bioritmurile de reproducere ale animalelor, migrația păsărilor, înverzirea naturii), și-și organizau viața în funcție de acestea.
Așa a apărut calendarul popular, un mod de măsurare a timpului, înainte viața oamenilor se desfășura în funcție de acest calendar. Presupunea o raportare a activităților ( tot ce trebuia făcut, în agricultură sau în principalele ocupații, dar și în viața socială, urmau niște reguli) la fenomenele naturii, la schimbările din natură, care se repetau. În felul acesta omul urmărea o anumită adecvare, viața lui era parte dintr-o experiență mai vastă, universală.
Calendarul popular cuprinde toate acele informații cu activitățile care trebuiau efectuate, pe zile, luni, sezoane: aratul, semănatul, urcarea sau coborârea oilor de la munte, desfacerea turmelor, culegerea plantelor. El este o creație orală care s-a transmis din generație în generație, o creație colectivă, autentică. O înșiruire de timpuri bune și timpuri rele, orice perioadă de deschidere, început de anotimp este prielnic sau nu unor activități.
Funcția calendarului fiind aceea de planificare a activităților economice de pe urma cărora oamenii își câștigau existența. Acest lucru a presupus o observare atentă, o cunoaștere a mediului, deținerea unor cunoștințe de astrologie, biologie, geografie, o sondare a momentelor bune și o pregatire pentru a avea rezultate.
Dragobete este o zi în care semnele naturii sunt interpretate, omul încearcă să înțeleagă natura și să fie în armonie cu ea. Acum se împerechează păsările, își fac cuib și e un moment potrivit și pentru om, să își găsească perechea.
Sunt obiceiuri care ne atrag atenția că, după o iarnă lungă, grea, și, poate, lipsită de vitalitate, oamenii trebuie să se întoarcă acum către forța de regenerare, de renaștere, care dă viață, a naturii.
Tinerii se întâlneau în această zi, mergeau la pădure, culegeau flori, petreceau împreună. Se spune că așa cum erau în această zi, așa aveau să fie tot anul.
Fetele se spălau pe față cu zăpadă topită, în mentalitatea populară îngrijirea naturală, sănătoasă a corpului fiind garantul frumuseții. Fetele își îngrijesc tenul, părul, recurgând la remedii din natură, care au nu doar un efect fizic ci și unul magic. Este un ritual întreg care, respectat, are rezultat. Există o credință, un moment potrivit, o formulă, rostirea unor cuvinte și apoi actul propriu-zis.
Acum, felul în care sărbătorim, ține de individ, de modul personal în care fiecare simte și gândește, dar înainte, în spatele oricărui gest, ritual de celebrare, exista o întreagă tradiție, un fond comun care se transmitea de la o generație la alta.
(Bibliografie selectivă – Tudor Pamfile, Sărbătorile la români; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești)
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”
În tradiția populară, aceasta este o zi care marchează începutul primăverii, un mod de a întâmpina primăvara, e o bucurie în fața unui un nou început. Felul în care oamenii înțelegeau importanța zilei, modul în care sărbătoreau, ține de semnificația pe care o are în lumea satului venirea primăverii, de renaștere a naturii și, mai ales, trecerea de la un anotimp la altul.
În mentalul popular, avem un timp fizic, profan, care se scurge neîncetat, și un timp mitic, sacru, care revine, un timp circular, care este trăit ritualizat în cadul unor sărbători la anumite date calendaristice, la echinocții solstiții, prin aceasta viața oamenilor era conectată la ritmurile naturii și nimic nu era întâmplător.
Oamenii se orientau după reperele cosmice (echinocții, solstiții, faze lunare) și terestre (bioritmurile de reproducere ale animalelor, migrația păsărilor, înverzirea naturii), și-și organizau viața în funcție de acestea.
Așa a apărut calendarul popular, un mod de măsurare a timpului, înainte viața oamenilor se desfășura în funcție de acest calendar. Presupunea o raportare a activităților ( tot ce trebuia făcut, în agricultură sau în principalele ocupații, dar și în viața socială, urmau niște reguli) la fenomenele naturii, la schimbările din natură, care se repetau. În felul acesta omul urmărea o anumită adecvare, viața lui era parte dintr-o experiență mai vastă, universală.
Calendarul popular cuprinde toate acele informații cu activitățile care trebuiau efectuate, pe zile, luni, sezoane: aratul, semănatul, urcarea sau coborârea oilor de la munte, desfacerea turmelor, culegerea plantelor. El este o creație orală care s-a transmis din generație în generație, o creație colectivă, autentică. O înșiruire de timpuri bune și timpuri rele, orice perioadă de deschidere, început de anotimp este prielnic sau nu unor activități.
Funcția calendarului fiind aceea de planificare a activităților economice de pe urma cărora oamenii își câștigau existența. Acest lucru a presupus o observare atentă, o cunoaștere a mediului, deținerea unor cunoștințe de astrologie, biologie, geografie, o sondare a momentelor bune și o pregatire pentru a avea rezultate.
Dragobete este o zi în care semnele naturii sunt interpretate, omul încearcă să înțeleagă natura și să fie în armonie cu ea. Acum se împerechează păsările, își fac cuib și e un moment potrivit și pentru om, să își găsească perechea.
Sunt obiceiuri care ne atrag atenția că, după o iarnă lungă, grea, și, poate, lipsită de vitalitate, oamenii trebuie să se întoarcă acum către forța de regenerare, de renaștere, care dă viață, a naturii.
Tinerii se întâlneau în această zi, mergeau la pădure, culegeau flori, petreceau împreună. Se spune că așa cum erau în această zi, așa aveau să fie tot anul.
Fetele se spălau pe față cu zăpadă topită, în mentalitatea populară îngrijirea naturală, sănătoasă a corpului fiind garantul frumuseții. Fetele își îngrijesc tenul, părul, recurgând la remedii din natură, care au nu doar un efect fizic ci și unul magic. Este un ritual întreg care, respectat, are rezultat. Există o credință, un moment potrivit, o formulă, rostirea unor cuvinte și apoi actul propriu-zis.
Acum, felul în care sărbătorim, ține de individ, de modul personal în care fiecare simte și gândește, dar înainte, în spatele oricărui gest, ritual de celebrare, exista o întreagă tradiție, un fond comun care se transmitea de la o generație la alta.
(Bibliografie selectivă – Tudor Pamfile, Sărbătorile la români; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești)
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”
Cele mai multe dintre sărbătorile şi obiceiurile populare de la începutul lunii martie sunt legate de Dochia, un personaj care apare în poveştile, legendele sau zicalele din folclorul românesc. Dochia se aseamănă, ca personaj mitic, cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu Iuno şi Diana din Panteonul roman, cu Hera şi Artemis din Panteonul grec sau cu Sfânta Evdochia samariteanca. Frumoasa Evdochia, născută în Cetatea Iliopolei din Liban în vremea Împăratului Traian, şi-a trăit tinereţea în desfrâu, dar spre bătrâneţe s-a pocăit şi a fost botezată de episcopul Theodot. Şi-a împărţit averea la săraci şi s-a retras la mănăstire, unde ar fi făcut mai multe minuni, pentru care a primit rangul de cuvioasă mucenică şi o zi de celebrare, în calendarul creştin, la 1 martie.
