CategoriesBlog

Festivalul Dovlecilor

Toamna strângem recolta și sărbătorim că avem pentru ce să fim recunoscători. Asa cum vedeți avem o gradină, printre căsuțe, vie și pomi fructiferi.
 
O clacă cu elevi, pentru că așa lucrau oamenii în trecut, nu erau singuri la muncile de peste an, iar adunarea recoltei era o bucurie împărtășită, rezultatul unui an întreg de eforturi.
Pregătim împreună cămara pentru iarnă, facem zacuscă, pâne coaptă și mere la cuptor!
 
Inaugurăm ”Satul bunicilor”, o expoziție realizată din dovleci sculptați, de către elevii și cadrele didactice de la Colegiul „Petru Maior” și Școala Gimnazială „Alexandru Ceușianu”.
Vă întâmpinăm cu un dans al viei pregătit de copiii de la After School Joy.
 
Evenimentul este organizat de After School Joy, Muzeul Etnografic „Anton Badea” și Municipiul Reghin, cu participarea Liceului „Lucian Blaga”, Asociației Zestrea Satului Dulcea, Dealurile Uilei.
 
Să țină vremea cu noi, vă așteptăm cu drag!
CategoriesArhiva Blog

Culesul porumbului

Toamna se strângea porumbul. Se făcea clacă la cules iar apoi la desfăcat.

Claca la desfăcat se organiza la o gazdă unde erau chemați nuzicanți cu fluier, vioară sau acordeon, iar pentru lucru erau chemate femei, fete și feciori. Toată lumea ajuta, cucuruzul era desfăcut și cărat în pod cu sacul și coșărci. Ştiuleţii de cucuruz mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați în târnaţ.

În timpul desfăcatului, spuneau poveşti, ghicitori şi cântau. Drept răsplată, primeau scoruşe şi jinars de la gazdă, iar la sfârşitul clăcii, o masă destul de bogată.

După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.

Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case. Aşa se ajutau ţăranii între ei. Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin reprezentând culesul porumbului la Hodac, jud. Mureș (1969)

CategoriesBlog

Culesul strugurilor

Culesul viei, când rodul e bogat, a fost din vechime una din cele mai așteptate și iubite munci de toamnă în gospodăriile țărănești și în podgorii.
Culesul începea după Ziua Crucii. Oamenii se adunau în clacă în vie și strângeau în coșuri de nuiele, găleți de lemn, doage, cofe, donițe de toate mărimile ciorchinii de struguri pe care îi mutau apoi în ciubere mari pentru a fi zdrobiți și mustuiți.
După cules se storceau strugurii mustuiți. Unul din procedeele cele mai vechi era ”călcarea” într-o albie scobită dintr-un trunchi de copac, prevăzută cu o gură de scurgere.
Tradiţia cultivării viţei de vie în această zonă aduce cu ea obiceiuri specifice, menţionate din cele mai vechi timpuri. Astfel, aflăm despre modul în care viticultura a influențat dezvoltarea comunităților și viața economică.
În satele de pe lângă Reghin, Uila, Batoș, cu întinderi mai mari viticole, era obiceiul ca preotul din sat să sfinţească via şi butoaiele pentru vin, ca şi în anul viitor gospodarii să se bucure de o recoltă bogată.
O serie de credințe și obiceiuri însoțeau activitățile și ne amintesc de vremurile de demult: „strugurii din ultima tufă de vie nu trebuiau culeşi”, erau păstraţi ca ofrandă pentru păsările cerului, numiți în limbaj popular „Strugurii lui Dumnezeu”, așa cum încă își amintesc sătenii.
În vii se făceau focuri şi gospodarii sărbătoreau rodul noii recolte cu mâncare şi băutură, slănină țuică și vin. La cules participau în special familia, rudele și vecinii, iar după jumătatea lunii octombrie aveau loc baluri.
Cultura viței de vie a lăsat urme în cultura materială – obiecte ce vorbesc despre oameni și ocupație, cât și în cultura spirituală, imaterială – obiceiuri specifice – Dansul viilor de la Batoș (obicei săsesc), etc.
Pentru storsul strugurilor s-au folosit mai multe teascuri, reprezentând stadii evolutive ale instalațiilor populare. Unul din acestea este Teascul cu șurub de lemn de la Batoș expus în secția în aer liber din muzeu, care datează din 1863. Roxana Maria Man
 
Fotografii din arhiva muzeulreghin.ro
CategoriesArhiva Blog

Despre prelucrarea lânii

Este cunoscut că oamenii din vechime s-au ocupat cu creșterea animalelor, pentru a obține de la acestea produse necesare hranei și îmbrăcămintei. Între acestea, oaia, de la care au folosit carnea, laptele, în diferite feluri brânza, urda, zăr și lâna.
Lâna se folosește la confecționarea îmbrăcămintei și nu numai, spre deosebire de cânepă, care crește din pământ și este mai aspră și mai răcoroasă. Lâna crește pe corpul animalului (al oii) și este în strânsă legătură cu corpul ei, până ajunge să fie tunsă. S-a constatat de către specialiști că firul de lână văzut la microscop este gol pe dinăuntru și că are proprietăți de încălzire.
Prima fază de lucru pentru prelucrarea lânii este tunsul acesteia de pe oaie, după care se spală și se clătește în mai multe ape, până iese tot „usucul” (un fel de grăsime) pe care îl produce corpul oii. După ce se usucă bine, lâna se „scarmănă”. Cu mulți ani în urmă, s-au folosit niște piepteni manuali, cam de 25 cm pătrați, prevăzuți cu niște dinți încovoiați, din sârmă durabilă și care aveau „mânere”. Între pieptenii aceia, care se numeau „brebeni”, se punea un smoc de lână scărmănată. Se purtau „brebenii” cu mâinile până observau că era pieptănată lâna. „Brebenii” s-au folosit până au apărut „daracele” mecanice, care piaptănă și fac lâna caiere și astfel s-a înlesnit foarte mult lucrul.
Următoarea etapă este torsul lânii, după trebuință, mai subțire pentru urzit la pănură și la țoale, mai groasă pentru bătut la țoale și la pănură, pentru sumane și uioșe. Din lâna mai lungă și mai păroasă, se torcea un fir foarte foarte subțire care, îmbinate două laolaltă și răsucite cu „răsucitoarea”, se obținea un fir trainic folosit la încheiatul țoalelor și la „tivitura” lor, la încheiatul „cioarecilor” albi de sărbători. Pe încheietura lor se cosea frumos un „brânel” care dădea o frumusețe aparte „cioarecilor”. În Postul Crăciunului, tatăl meu avea teancuri multe de „cioareci”, croiți pentru oamenii din sat, că era mare meșter la croit, la cusut și la făcutul „brânelului”.
Lâna toarsă, sortată pe categorii de grosime, o puneau femeile pe „rășchitor”, o făceau „jârebgi”, „scule” sau gheme pentru bătut. Din lâna neagră făceau și „cioareci” de purtat. Pentru lepedee, lâna era vopsită în diferite culori, acasă, ori o duceau la vopsitorie.
”Am prins și acele vremuri în care femeile țeseau în război rochii, șurțuri, năfremi, cătrințe, pentru care lâna trebuia toarsă foarte, foarte subțire. Lâna de urzit la țoale și la pănură trebuia toarsă subțire și firul trainic sucit bine, că avea să treacă prin „ițe” și prin „spată”. Lâna de bătut la țoale trebuia toarsă groasă și „înfânată”, ca să se facă bine la „piuă”. Pentru pănura de „cioareci”, se folosea lâna tunsă de pe „cârlane”, adică de pe „mielele” care erau în al doilea an de viață, că aceea era mai moale”(Maria Bucin Crișan)
Pentru lepedeele alese se făceau „guși” de diferite culori, care erau băgate în „rost” cu mâna, foarte migălos, iar cele „învârstate” se țeseau cu „suveica”. „Obielele” pentru opincile de iarnă erau făcute tot din pănură albă. Cele de purtat erau făcute din pănură neagră ori „săină”, din care erau făcuți și „cioarecii” de purtat. Ca să fie mai moi, acea pănură era purtată numai la vâltoare, nu era bătută în piuă. Ațele cu care erau legate obielele din opinci, numite „nojițe”, erau făcute, mai demult, din păr de capră, apoi din lână. Acum se mai leagă și cu curele din piele.
Lâna era folosită și ca izolator, uneori, ca să nu pătrundă frigul,era așezată printre grinzi în podul casei.
„Jârebgile” vopsite, după ce se uscau, se puneau pe „vârtelniță” și se depănau. Lâna făcută gheme se pune pe urzar, cu un „rost”, atâția „razi” după cum ai nevoie. „Teara” obținută se pune pe război și în „rostul” ei se pun doi „fuștei”. Firele se dau prin „ițe” și prin „spată”, la rând, după „rost”, apoi se leagă la sulul dinainte de un „rodorar”. În partea de jos a ițelor, cu niște ațe, se leagă „călcătorile”, care poartă „ițele”. Lâna de bătut se pune pe „țevi”, pe care le învârte „sucala” manual, se bagă în suveică și începe țesutul.
Lâna trece prin mai multe faze de lucru până ajunge în țoale, lepedee, păretare, cioareci, sumane, uioșe, desagi, straițe și tot ce a trebuit la o casă, inclusiv îmbrăcămintea necesară. Se făceau „brăcini” tricolore și de alte culori, „baiere” frumos împletite „în trei”, în patru dungi. Baiera se punea la desagi, la straiță, la furca de tors. Cătrințele de lână, rochiile, șurțurile, erau legate cu baieră de lână. Se folosea baiera de lână și la legănuțul cel mic și cel mare al copilului. Tot cu ea se legau lumânările și un metru de material pentru copil, la botez. La sărbători, mameleîncingeau pe copiii mai mici cu o „băierucă”, tot din lână, peste cămășuță.
Cănacii de la turcă și zurgălăii feciorilor, când mergeau la joc și la nuntă, tot din lână erau făcuți. La cai și acum se pun niște cănaci mari, de culoare roșie, din lână, și un cănăcel mic își pune stăpânul cailor și la „corbaciul” cu care îi mână. Cu cănaci de lână se împodobeau plugușoarele cu care mergeau copiii în seara de Anul Nou prin sat.
La Florii, de ziua morților, se legau la mărțișoare „căpețele” de lână colorată, în multe culori iar oamenii le puneau la morminte. Primăvara se puneau cănăcei de culoare roșie în urechi la miei, de dragul lor și copiii se bucurau.
”Țăranul, de mic copil a îndrăgit oile. Acuma toate s-au schimbat, mâncăm și ne îmbrăcăm din prăvălie. Unii aruncă lâna pe pâraie, alții îi dau foc. Femeile nu mai torc, nu mai țes, fetele tinere nu știu să toarcă, pentru că nici mamele lor nu mai știu și nu are cine să le învețe. Doamne ferește de o schimbare totală a lumii, că oamenii nu or mai ști cum se folosește materia primă, în cazul de față lâna”(Maria Bucin Crișan)
 
Interviu realizat de Roxana Maria Man cu Maria Bucin Crișan tezaur uman viu din satul Sânmihai de Pădure, jud. Mureș v. 83 ani
 
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” reprezentând etape de prelucrarea lânii, pieptănatul și torsul, Monor, Bistrița-Năsăud ,1963
CategoriesBlog

„Între cer și pământ” – cămașa cu altiță

Cămașa cu altiță este o Imago mundi!

Cămașa, parte a portului popular tradițional românesc, este o imagine a lumii și reprezintă un act de creație după modelul Facerii Lumii.
Cămașa cu altiță este o variantă a cămășii încrețite la gât de tip carpatic care aparține străvechiului fond iliro-traco-dacic, care s-a purtat în sud -estul Europei așa cum arată reprezentările sculptate pe monumentele din antichitate.
Un simbolism cosmic al satului este reluat în fiecare cămașă cusută de femeile de altădată cu grijă pentru a avea protecție și fertilitate. Cămășile lor ne arată că acestea nu puteau trăi decât într-un spațiu deschis către înalt, în care comunicarea cu lumea cealaltă era mijlocită prin ritual.

Conținând un simbolism al centrului cămașa repetă cosmogonia. Legătura între Cer și pământ este găsită în dimensiunea sacră a existenței în Lume, creată și recreată cu puterea înnoitoare a sacrificiului.
– Roxana Maria Man coordonator expoziție

Program:
Deschiderea și prezentarea expoziției, Roxana Maria Man, manager Muzeul Etnografic
Prezentarea culegerii de folclor din Idicel Sat ”Sub poală de codru verde” autor Mărioara Bârsan și Raluca Ioana Bârsan, prezintă domnul scriitor Nicolae Băciuț și doamna Maria Borzan, cercetător etnograf
Șezătoare cu grupul din Reghin, coordonator Daniela Bugnar