Viața rurală era structurată și determinată de timp, prin ciclul anotimpurilor, care se aflau într-o legătură strânsă, transpusă în practici și ritualuri ce urmăreau restabilirea și menținerea echilibrului, prin alungarea răului și atragerea forțelor binelui.
Practicile magice și religioase au oferit, de-a lungul timpului, răspunsuri la problemele vieții, sprijin în înțelegerea universului, și urmăreau stabilirea de raporturi favorabile între om și forțele supranaturale. Desfășurate periodic, ele purtau sensul regenerării naturii prin recolte, a asigurării continuității vieții, manifestări izvorâte din ambivalența omului în fața naturii, a temerii neîncetate, a epuizării resurselor și a dorinței de a ajunge la Divinitate.
Viața țăranului era marcată de specificul muncilor rurale, care se succedeau odată cu anotimpurile, de obiceiurile de peste an (sărbătorile cu dată fixă și mobilă) și de evenimentele majore care se petreceau (nașterea, căsătoria, moartea).
Timpul real al anotimpurilor, predestinat și imuabil, interfera permanent cu cel magico-religios, prin diverse acțiuni magice și terapeutice, oferind astfel un echilibru propriu comunității și individului.
Înțelegerea timpului, în mentalul țărănesc, este echivalentă cu realizarea distincției dintre sacru și profan, sărbătoarea semnificând ieșirea din timpul cotidian și poziționarea în raport cu Divinitatea, într-un timp sacru.
Calendarul sărbătorilor populare reprezenta un mijloc de comunicare cu un limbaj specific. Cu ocazia lor, erau respectate o serie de obiceiuri și interdicții, pentru a împlini destinul și a evita consecințele negative.
În conștiința populară, sărbătorile desfășurate în cadrul anotimpurilor, cuprindeau un sistem de credințe proprii, care conturau o viziune asupra lumii, specifică satului tradițional.
Calendarul popular avea o zi de început pentru fiecare anotimp și se baza pe anumite semne ale naturii care îi confereau ciclicitate și o înțelegere tainică a mersului timpului. În calendarul anotimpurilor, lunile erau independente, iar stabilirea începutului și a sfârșitului de an erau legate de semne ale naturii – maturizarea recoltelor, plecarea păsărilor migratoare, fenomene ale naturii.
Primăvara începea cu Dragobetele, la 24 februarie, vara cu Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 21 mai, toamna cu Ziua Crucii, la 14 septembrie, iarna cu Sf Andrei, la 30 noiembrie. Fixarea anotimpurilor, conform gândirii populare, era determinată de experiența acumulată în observarea semnelor vremii și a bioritmului plantelor și animalelor.
Cele patru anotimpuri sunt reprezentate, în cadrul expozițional, prin manifestări specifice desfășurate în aceste perioade de timp și care relevă aspecte din viața țăranului, făcând referire la credințe și obiceiuri legate de acestea.
Abordarea anotimpurilor, a succesiunii perioadelor de lucru și de odihnă, a respectării unor obiceiuri, interdicții, în cadrul expozițional, constituie modalități de evidențiere a relaționării omului tradițional cu comunitatea și cu Divinitatea.
Astfel, primăvara este redată printr-un obicei semnificativ pentru viața rurală, desfășurat în această perioadă – mărțișorul.
Este o perioadă de regenerare și renaștere a naturii, imaginată ca o victorie a luptei dintre vară și iarnă, bogată în practici de fertilitate și stimulare a vegetației, dar și de purificare.
Mărțișorul este un obicei străvechi, care avea rolul de a contracara forțele negative și de a aduce norocul. Purtat până la primele semne ale primăverii, șnurul mărțișorului, exprimă îmbinarea a doua principii – pozitiv și negativ, sugerând dualitatea vieții.
Semnificația mărțișorului este legată de legenda Babei Dochia, mărțișorul, sugerând metaforic (conform legendei) firul zilelor din an, tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile pe munte, asemănător firului vieții omului, tors la naștere, de către ursitoare.
Conform credințelor străvechi, anotimpurile erau simbolizate cromatic, primavara prin roșu, iarna prin alb. O altă interpretare a semnificației culorilor: roșul reprezentând focul, sângele sau soarele, era atribuit vitalității femeii, iar albul, ca zapada rece și pură, semnifica înțelepciunea bărbatului.
***
Vara, reprezenta pentru comunitatea sătească anotimpul cu cele mai multe activități și munci. Pentru a avea recoltă, cultura trebuia protejată de acțiunea forțelor negative, vara fiind dominată de practici, ritualuri și acțiuni menite să asigure și să protejeze recolta.
Timpul estival este exemplificat, în cadrul expozițional, prin Obiceiul Paparudei, care reprezintă un ritual de invocare a ploii.
Paparuda, denumirea cea mai răspândită a ritualului magic de provocare a ploii, era practicat în a treia joi după Rusalii, dar și în unele zile, ce urmau unor perioade de secetă.
Obicei arhaic, a suferit de-a lungul timpului modificări, în funcție de credințele și evoluția mentalității populare.
Paparuda invocă ploaia prin dans, prin bătăi din palme, din picioare și prin text magic. Ritualul era practicat de fete și feciori, îmbrăcați în frunze și ghirlande din plante.
Unul din obiceiurile desfășurate în anotimpul autumnal, de Sf Dumitru, era Alesul oilor, manifestare care s-a păstrat în zonă și care prilejuiește desfacerea stânelor, coborârea oilor de la munte și încheierea contractelor între ciobani și proprietarii de oi.
Creșterea oilor, ocupație tradițională din cele mai vechi timpuri, a fost un important mijloc de subzistență, ocupațiile reprezentând sursa și modul de viață ale țăranului român. Creșterea animalelor, în special păstoritul, a constituit o ocupație principală, cultura plantelor fiind și ea orientată astfel încât surplusul să fie folosit la hrana animalelor.
Utilizarea produselor obținute (brânza, lâna și pieile), în gospodărie, a contribuit la dezvoltarea păstoritului și la apariția și dezvoltarea, în zonă, a unor îndeletniciri secundare, în special a cojocăritului, meșteșug casnic țărănesc.
Păstoritul a fost influențat, în principal, de condițiile naturale, economice și de unele tradiții în zonă, care au favorizat răspândirea păstoritului agricol cu stâna la munte.
Expoziția prezintă tipul de stână din Călimani și Gurghiu, cu recipiente folosite la prepararea produselor lactate: găleți pentru muls, găleți pentru apă, ciubărul, putinei pentru unt, putini pentru brânză, crintă pentru caș, bâte ciobănești și linguri cu motive decorative.
***
Timpul hibernal se manifesta prin credințe, ritualuri și datini desfășurate cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou ce cuprindeau acțiuni cu caracter creștin și precreștin.
Obiceiurile care se desfășurau în preajma sărbătorilor de iarnă și cu ocazia acestora erau: împodobirea pomului de Crăciun (inițial a butucului de Crăciun) pregătirea alimentelor rituale (și a mesei de Crăciun) și obiceiul colindatului.
Colindatul, obicei răspândit în toată țara, începea din seara de Ajun, cu grupurile de colindători, care urau gazdelor fericire, sănătate și belșug.
Colindul este un scenariu al morții și renașterii divinității și a timpului, alcătuit din texte ceremoniale, formule magice, gesturi și dansuri rituale, interpretat la casele oamenilor sau în stradă.
Colindele, la origini precreștine, au fost adaptate treptat comunității creștine, vestind Nașterea, spre deosebire de colindele profane, rezumate la urări de sănătate, rod bogat și împlinirea dorințelor. Acestea făceau referire la zeii precreștini, al căror sacrificiu periodic a garantat viața și existența universului, actele lor sacrificale reprezentând modele comportamentale într-o lungă perioadă istorică.
Misiunea colindătorilor era foarte importantă în credințele populare, ocolirea unei gospodării sau descolindatul atrăgea, în credința populară, nenorociri. Descolindatul era o practică magică ce îi viza pe cei care nu primeau colindătorii sau nu le ofereau darurile cuvenite și se baza pe forța magică a cuvântului.
Masa de Crăciun era compusă din alimente provenite din porcul sacrificat de Ignat, preparate din grâu (cozonaci, covrigi, colaci) și vinul roșu, simbolul sacrificiului divinității.
Un obicei arhaic, cu un înțeles aparte, l-a avut jocul caprei, sau colindatul cu turca. Capra, în mitologia populară, reprezenta productivitatea și fertilitatea pământului. În cadrul sărbătorii, jocul este un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează și succesul recoltelor, simbolizate de boabele care se aruncau de gazdă, peste cortegiul caprei.
Originile acestui obicei sunt legate de sentimentele de compasiune ale comunității tradiționale arhaice. Comunitatea rurală tradițională, la sfârșitul anului, își făcea un bilanț, nu numai al realizărilor privind recolta, ci și al comunității în general. În această perioadă, oamenii se aplecau asupra celor ce aveau nevoie de sprijin: bătrâni, văduve, orfani, familii cu mulți copii, persoane aflate în dificultate, rolul comunității fiind acela de a avea grijă de semeni.
Împărțirea darurilor se făcea într-un cadru sărbătoresc, cei înstăriți oferindu-le nevoiașilor: alimente, haine, piei de animale vânate (urși, lupi, vulpi) sau chiar animale vii, în special capre.
Colindele specifice de Anul Nou reprezentau urări de invocare a spiritelor bune în casa și gospodăria oamenilor. Cele mai întâlnite erau plugușorul și sorcova. Plugușorul, obicei legat de speranța fertilității, prezenta în versuri principalele munci agricole, alături de urări de holde bogate.
Un obicei întâlnit în unele sate din județul Mureș, era Vergelul, desfășurat în noaptea de Anul Nou, reprezenta o ceremonie cu acte de divinație, prin care fetele nemăritate își aflau ursitul, iar gospodarii aflau cum va fi următorul an.
BIBLIOGRAFIE
Ghinoiu I., Cărările sufletului, București, 2004, Ed. Etnologică
Lapteș M., Timpul și sărbătorile țăranului român, Deva 2009, Ed. Corvin
Ghinoiu I., Sărbători și obiceiuri românești, București, Ed.Elion
