Culesul din natură

Printre ocupaţiile secundare specifice zonei Mureș, care au presupus valorificarea ofertei naturale, culesul din natură s-a practicat constant, acoperind cerințe atât din sfera nutriției, cât și a medicinii populare și a chimiei organice (obținerea coloranţilor naturali folosiţi la textile).

Recoltarea plantelor urma un set de reguli bine stabilit care aveau scopul de a păstra calitățile plantelor, în perioada în care aveau efectul maxim, plantele utilizate ca și coloranți vegetali fiind uscate și păstrate în locuri ferite de noxe. Scoarțele și rădăcinile se adunau primăvara și toamna, iar părțile aeriene – tulpini florifere, ramuri, frunze, flori, fructe – se culegeau la maturitatea plantei.

Din flora spontană era obţinută materia primă pentru vopsitul ţesăturilor de cânepă, in, lână, a pieilor etc. Astfel, pentru obţinerea culorii negre se foloseau: coaja de arin, coaja de nucă coaptă, nucile de stejar, pentru culoarea roşie – roiba, pentru galben erau folosite cojile de măr pădureţ, de sânger sau de ceapă, pentru brun- frunzele de nuc, pentru albastru- coaja de arin.

Plantele preferate, pentru dezvoltarea timpurie și pentru aportul de vitamine pe care îl aduceau prin compensarea valorii nutritive scăzută a resurselor alimentare, din perioada în care nu era maturizată recolta erau: urzica, loboda, sălățica, măcrișul, ștevia, precum și plantele consumate crude- bulbii de cartofi, fereguță, napi porcești, și continuând cu frunzele diverselor plante: măcrișul-iepurelui, dracilă, apoi cu lăstarii cruzi de măcriș, brăbin . Primăvara și toamna se culegeau, cu precădere, bureți, hribi, ciupercile de câmp, bureții iuți, gălbiorii.

Dezvoltarea culturilor, a dus la restrângerea suprafețelor cu plante sălbatice folosite în alimentație, fără a înceta culesul, păstrându-se ca aport de hrană suplimentar.

 

Bibliografie: V. Butura, Etnografia Poporului Român, 1978