Albina a ajutat la crearea lumii, legendele mitologice confirmă inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece în urmă cu mult timp se ocupau cu această îndeletnicire preoții și învățătorii de la sate, făcând din ceara albinelor lumânări.

Puțină miere îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră este numită metaforic paradisul albinelor, pentru relieful variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi, câmpii și văi, astfel că albinăritul a putut fi o ocupație de seamă a locuitorilor acestor zone.

Vânătoarea de albine, numită bărcuit, s-a practicat și la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul are rezervele cele mai mari. În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.

Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Puneau un fagure de miere, pe care se așezau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule de miere, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup. Din acel moment, zborul lor continuă în linie dreaptă. Ulterior se mai prindeau albine în corn, pentru a servi călăuză la așezarea celeilalte ,,mese” care aducea un alt reper pentru a ajunge la scorbura cu stupul.

Stupul uneori era așezat la o înălțime joasă, încât puteau lucra de la sol, alteori era la înălțime mare, fiind nevoiți să se urce în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc. Odată locul marcat, seara când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă” (săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea în ,,bortă” a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.

De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.

În zilele noastre albinăritul sau (apicultura) a căpătat o importanță mare datorită invenției stupului de lemn, astfel încât a devenit o ocupație a oamenilor care iubesc albinele și natura.

 

Bibliografie: V. Butură, Etnografia poporului român, Cluj, 1978

I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2003

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând vânătoarea de albine, Orșova, 1963