Drumul pâinii

Galerie foto

Expoziția „Drumul pâinii” dorește să ofere o imagine de ansamblu, în care sunt descrise faze și etape parcurse, puse în legătură cauzală cu gândirea magică a țăranului.
Pâinea, situată între sacru și profan, aliment transformat culinar (prin intermediul focului) și cultural, prin interdicțiile rituale respectate cu strictețe, este un simbol cu semnificații multiple în lumea satului.
Prin simbolurile pe care le avea, pâinea îndeplinea o funcție de comunicare, de transmitere a mesajelor în cadrul comunității, în cadrul obiceiurilor calendaristice sau a celor din ciclul vieții de familie. Simboluri ale vieții, painea și grâul, erau consacrate religios, fiind întâlnite la toate sărbătorile și evenimentele din viața omului.
Pe lângă valoarea nutrițională, pâinea era un obiect ritual, ea reprezenta un dar, o jertfă ce viza comunicarea cu divinitățile protectoare. Folosită în ritualuri de separare, pâinea (colacul) era destinată și comunicării cu strămoșii, mijlocind medierea contactelor între lumea de aici și cea de dincolo.
Prin simbolistica benefică pe care o avea, de bucurie, rodnicie și puritate, pâinea cumula o energie pozitivă, pe care omul încerca să o obțină.
Drumul grâului, până la transformarea lui în făină, apoi în pâine, presupunea un efort uman deosebit. Pentru reușita lui, în mentalitatea tradițională, se manifesta credința în atragerea bunăvoinței forțelor capabile să ajute finalizarea eforturilor unui an de muncă.
Prepararea pâinii și lucrările agricole tradiționale, cuprindeau, pe lângă munca obișnuită, gesturi și formule rituale menite să asigure rezultatul final. Întreaga muncă desfășurată în jurul obținerii pâinii era marcată astfel de reguli, norme și interdicții, începând cu cultivarea pământului și până la consumul acesteia.
Practicile legate de cultivarea și recoltarea grâului și de transformare a acestuia în pâine, conservate și transmise din generație în generație, au oferit un specific zonal și au asigurat apartenența la un fond cultural specific. Experiența acumulată s-a exprimat printr-o anumită cunoaștere și înțelegere, că pentru a obține o recoltă bună este necesară îndeplinirea unor condiții privind calitatea solului, fertilizarea, rotația culturilor, clima, și cunoștințe agricole necesare.
Expoziția prezintă principalele etape ale drumului pâinii cu subactivitățile incluse – lucrul pământului (cu aratul-semănat, recoltatul-secerat, treieratul-vânturat), măcinatul la moară, frământatul și coptul la cuptor.
Ciclul lucrărilor agricole, evoluând în strânsă legătură și determinare cu succesiunea anotimpurilor, au organizat viața rurală, stabilindu-i un ritm propriu. Cultivarea grâului, apărută în neolitic, odată cu agricultura și trecerea la viața sedentară, poate fi asociată cu lupta repetitivă a țăranului cu natura, prin eforturile de a îmbuna forțele protectoare, transpusă în obiceiuri menite să asigure finalizarea muncii și obținerea recoltei.
Oferta naturală a impus în zonă, o agricultura de subzistentă nu una de performanță, datorită caracteristicilor solului aluvionar mai putin fertil al bazinului superior al Mureșului, cu caracteristici silvestre, aride, improprii unei agriculturi performante.
Până la începutul secolului XX, agricultura se caracteriza mai mult prin continuitate decât prin evoluție, perfecționările aduse metodelor și uneltelor de lucru având o evoluție lentă. Sunt expuse uneltele cu care țăranii lucrau în agricultură, la cultivarea pământului, unelte care s-au perfecționat de-a lungul timpului – plugul, grapa, sape, plivitori, greble, îmblăcie, seceri, furci și instalații folosite la măcinarea și depozitarea semințelor.
Etapele de lucru începeau cu munca pământului, aratul cu plugul și grapatul cu grapa și tăvălugul, semănatul cu mâna, seceratul cu seceri din oțel și coasa cu nuia, treieratul cu îmblăciul și vânturatul cu lopeți de vânturat. Pentru obținerea făinii, grâul era măcinat la moară. Ultima fază în obținerea pâinii, era frământatul aluatului și coptul la cuptor.
Responsabilitate principală a sferei de activitate a femeii, prepararea pâinii ca și organizarea actului alimentar, cereau un comportament riguros impus de necesitatea obținerii unei stări de puritate, asigurată prin: schimbarea cămășii, spălarea pe mâini, acoperirea capului.
Prin modelarea aluatului în diferite forme și motive, pâinea reprezenta o formă de manifestare a artei populare. Preparatele din aluat (pâine, colac), în funcție de destinație, erau utilizate în alimentația zilnică sau în alimentația de sărbătoare (la sărbătorile de peste an, la evenimentele importante din viața de familie).
Frământatul aluatului avea și el o componentă sacră, făcutul pâinii fiind un prag pregătitor al sărbătorii. Acesta începea cu cernutul făinii și se realiza după reguli stricte: apa folosită trebuia să fie de izvor, neîncepută, utilizarea fermenților naturali și dozajul sării, elemente cu proprietăți pozitive, aveau menirea de a da viață pâinii și de a-i crește puterile magice.
O serie de credințe erau legate și de arderea cuptorului și de scoaterea pâinii, care aveau rolul de a mări eficacitatea procesului de finalizare a pâinii.
O tehnică rituală consta în îndeplinirea unor procedee: stropirea cuptorului cu apă sfințită, aprinderea focului cu creanga de armiden, rostirea unor formule magice, erau câteva dintre tehnicile menite să contribuie la reușita procesului final, al obținerii pâinii.
Pe lângă pâine, se preparau și anumite aluaturi care erau nelipsite din recuzita ceremonială a unor obiceiuri de nuntă sau de înmormântare – colac, colăcei etc.

BIBLIOGRAFIE

Văduva O., Pași spre sacru, București, Ed. Enciclopedică, 1996
Lapteș M., Anotimpuri magico-religioase, Deva, Ed. Corvin, 2011