Sfântul Dumitru este ultima și cea mai importantă sărbătoare de toamnă, care după obiceiurile pastorale, marchează începutul iernii. În credința populară anul este împărțit în vară și iarnă, iar Sânmedru face trecerea spre iarnă.

Semnificația religioasă a sărbătorii este oferită de Marele Mucenic Dumitru, sărbătorit la 26 octombrie, cunoscut ca unul dintre cei mai mari sfinți militanți, prăzniuți atât în Biserica Ortodoxă cât și în cea Catolică. A fost asimilat de popor ca și Izvoditor de mir și făcător de minuni. A fost întemnițat pentru credința în Hristos, la douăzeci și șase ale lunii octombrie, și a fost împuns de către ostași cu sulița în coasta dreaptă, la fel cum a fost împuns Hristos. Moartea acestui sfânt, la sfârșitul lunii octombrie, a fost înțeleasă de către țărani ca reprezentând moartea naturii.

Pentru ciobani, la Sânmedru se desfac stânele, acest moment fiind socotit sfârșitul anului pastoral, ocazie cu care au loc mai multe activități: organizarea de târguri de toamnă, încheierea socotelilor făcute cu jumătate de an în urmă, la Sângeorz, încercări de a afla cum e vremea și ce spor vor avea turmele.

Credințele și legendele populare îl înfățișează pe Sânmedru ca pe un bătrân obișnuit, păstor sau crescător de vite, socotit a fi veghetorul caselor și paznicul care-i apără pe oameni și gospodăriile de fiarele sălbatice. Acum, în plină iarnă, într-o perioadă de îmbătrânire simbolică a timpului, se consideră că zeitatea populară a naturii moare și învie simbolic în cadrul unui ceremonial nocturn asemănator revelionului, numit ,,Focul lui Sânmedru”, la care participă întreaga comunitate sătească. Caracterul funerar al focului are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoșilor pentru asigurarea unui an fertil și bogat în recolte.

Focul are menirea de a alunga fiarele, de a încălzi morții, precum și puteri roditoare. Acest ceremonial este concretizat în pomenile de Sânmedru, când se dădeau ofrande, mai exact sâmbăta de dinainte, când sufletele celor morți ieșeau din pământ și se puteau face strigoi, năpăstuindu-i pe cei vii. Este un sfârșit de an cultic, destinat strămoșilor și vegetației care, prin acte rituale de purificare, fertilitate și apotropaice, anunță un timp al anului nou care, îngropat acum, va renaște mai bun și cu recolte bogate.

Toamna se strângea porumbul. Se făcea clacă la cules iar apoi la desfăcat.

Claca la desfăcat se organiza la o gazdă unde erau chemați nuzicanți cu fluier, vioară sau acordeon, iar pentru lucru erau chemate femei, fete și feciori. Toată lumea ajuta, cucuruzul era desfăcut și cărat în pod cu sacul și coșărci. Ştiuleţii de cucuruz mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați în târnaţ.

În timpul desfăcatului, spuneau poveşti, ghicitori şi cântau. Drept răsplată, primeau scoruşe şi jinars de la gazdă, iar la sfârşitul clăcii, o masă destul de bogată.

După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.

Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case. Aşa se ajutau ţăranii între ei. Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin reprezentând culesul porumbului la Hodac, jud. Mureș (1969)