CategoriesArhiva Blog
By

Plugarul, obiceiul izgonirii anului vechi și al aducerii anului nou

Plugarul era un obicei din ceremoniile de alungare a anului vechi ce urmăreau alungarea forțelor rele și regenerarea puterilor, a vitalității, sporirea forței și a vieții în răsuflarea naturii, a vegetației, în ploaie, în brazdă, în țarina roditoare.
Întărind o solidaritate între forțele creației, Plugarul, ale cărui comportamente și consecințe se împlineau asupra unui întreg ciclu de viață, îl reprezintă pe cel care ieșea primul la arat.
Pământul, valorizat cu multiple semnificații religioase a fost, din cele mai vechi timpuri, adorat pentru puterea de a purta și de a d rod. Nesfârșita capacitate de rodire, concepțiile mitice de izvor al vieții ce conține toate formele creației, au incitat spiritul imaginar al omului, și au antrenat o capacitate de reprezentare, generând bogate practici rituale.
În satele din județul Mureș, primul care ieșea la arat era sărbătorit în a doua zi de Paște, prin ritualul udării cu apă, obicei cu momente diferite de organizare, dar cu aceeași semnificație. Primul plugar era considerat harnic și binecuvântat, recolta lui fiind de acum ferită de grindină și dăunători, obiceiul purtând mai multe denumiri ”Pogănici” la Sânmihaiul de Pădure, ”Fugar” în satul Fărăgău, Udatul Plugarului la Pietriș și Cașva.
Sărbătoarea plugarului cuprinde mai multe secvenţe rituale: după alegerea plugarului urmează ca în prima zi de Paşte fetele să împletească legături din grâu verde cu care a doua zi plugarul va fi „gătit”. Grâul verde este simbol al începutului unui nou ciclu. Obiceiul începe cu ascunderea plugarului în incinta gospodăriei sale, urmată de căutarea lui.
Întreținerea relațiilor cu sacrul, întroducerea într-un timp benefic și o armonizare a activităților agrare, ce elimină primejdiile și asigură fertilitatea ogoarelor și creșterea semănăturilor, erau preocupările principale ale oamenilor la început de primăvară.
 
Roxana Maria Man, Muzeul Etnografic Anton Badea
Fotografii cu obiceiul Plugarului la Pintic, Bistrița Năsăud în anul 1971, realizate de Anton Badea
arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea
CategoriesArhiva Blog
By

Floriile

Ultima duminică din Postul Mare este numită Duminica Floriilor.
Numele ei se leagă de sărbătoarea păgână Floralia care se organiza în cinstea zeiței Flora, zeița romană a florilor și a semințelor care inaugura ciclul vegetațional și anunța primăvara.
Prin atribuirea sensului creștin sărbătorii, aceasta comemorează Intrarea lui Iisus în Ierusalim când a fost întâmpinat cu ramuri verzi și flori.
Tradițiile acestei sărbători au ca simbol central salcia, făcând referire la procesiunea antică, care amintește de ramurile de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul cât și la legătura dintre uman și vegetal, prezentă în mai toate sărbătorile populare.
Sărbătoarea este precedată de Sâmbăta lui Lazăr, când se oficiază slujbe de pomenire a morților, o zi dedicată restabilirii unui echilibru și menținerii relației cu cei plecați, se merge în cimitir și oferă ofrande La Florii, ramurile de salcie sunt sfințite de preot și așezate pe morminte, potrivit credinței populare, ramurile înmugurite numite și mâțișori au puterii magice.
Păstrate la icoane, ferestre, porți, grajdurile animalelor au putere de protecție și regenerare. Când e furtună, pentru a îndepărta vremea rea se aprinde o crenguță de salcie, ramuri înmugurite se pun și la stupi sau în pomi, pentru a avea rod bogat și în hrana animalelor.
Puterea plantei, potențată prin sfințire, este urmărită și transferată prin atingere asupra întregii gospodării, membrilor familiei și animalelor: copiii se ating pentru a crește precum mâțișorii, vitele pentru a fi sănătoase, iar oamenii prin legarea brâului pentru a evita/trata durerile de spate.
Este o zi potrivită pentru a face previziuni ale vremii, cum e timpul de Florii așa va fi de Paște.

Roxana Maria Man, Muzeul Etnografic Anton Badea

Fotografie arhiva Muzeului Etnografic `Anton Badea`

CategoriesArhiva Blog
By

Tradiții de Paștele catolic la maghiarii din satele mureșene

Județul Mureș, o zonă cu o însemnată tradiție și diversitate culturală, a prezervat credințe și practici, obiceiuri din cele mai vechi timpuri, dezvăluind o moștenire istorică, naturală și spirituală unică, ce a rămas vie în memoria locală.
În fiecare an, Paștele catolic este ținut de credincioșii maghiari din satele mureșene cu entuziasmul unei sărbători a purității și înnoirii vieții, oamenii pregătind, prin tradiții și gesturi simbolice, întâmpinarea marelui eveniment al Învierii Domnului.
O sărbătoare a familiei dar și a reîntregirii și a refacerii legăturilor cu cei plecați, marcată de pregările ce încep cu șapte săptămâni înainte, prin postul de curățare trupescă și sufletescă, reguli și prescripții înrădăcinate, o seamă de ritualuri creștine și precreștine și obiceiuri culinare respectate în Săptămâna Mare.
Împodobirea porților, cunoscută și sub numele de „zöldágazás” -punerea ramurilor verzi, sau „fenyőágazás” -punerea ramurilor de brad, înainte de Florii, este un obicei întâlnit în câteva sate din Mureș: Periș, Miercurea Nirajului, Vălenii de Mureș, Brâncovenești, Gornești, Dumbrăvioara, Ernei.
Obiceiul s-a păstrat și, an de an, în sâmbăta Floriilor, porțile caselor unde sunt fete nemăritate, sunt împodobite cu crengi de brad și cununi de flori, panglici, betele și hârtie creponată printr-un ritual ce transformă imaginea satului într-una jovială purtătoare de mesaj. Punerea ramurilor de brad de Paște, actul ceremonial de decorare, a îmbinat de-a lungul timpului celebrarea unei sărbători creștine cu străvechiul cult al naturii și cu normele sociale și de consolidare a legăturilor comunitare.
Ritualul împodobirii porților în sâmbăta dinaintea Floriilor are rădăcini în credința străveche în regenerare și în idolatria naturii, în simbolistica fundamentală a ramurei veșnic verde , a reînnoirii permanente, ramura de brad fiind un mijloc natural de omagiere și curtare.
În sâmbăta dinaintea Floriilor, tinerii maghiari prind ramuri de brad proaspăt tăiate pe stâlpii porților la casele unde sunt fete, iar asumarea unei intenții serioase de curtare este prezentată prin așezarea în fața casei fetei alese, nu doar a ramurilor ci a unui vârf întreg de brad. De obicei, împodobirea era realizată de tinerii confirmanzi sau de vârstă militară, însoțiți de muzicanți, însă mai nou de copii.
Sărbătoarea, vocația unui început absolut și inițierea unui timp nou ce pregătește și mijlocește o reînnoire socială, cosmică și individuală este cel mai bun prilej pentru a înflori iubirea, împodobirea porților cu brad, stropitul cu apă a doua zi de Paște aparținând aceleiași simbolistici a regenerării.
Ramurile bogat împodobite în cununi de flori, panglici de hârtie („cicomák”) cu multiple culori conferă familiilor un sentiment de onoare și mândrie, fiind un gest care arată aprecierea și iubirea purtate fetei lor. Gazda își exprimă recunoștința cinstind, a doua zi dimineața cu mâncare și băutură, tinerii care au împodobit poarta.
Porțile, un veritabil simbol al protecției în fața străinilor și a forțelor nevăzute, erau furate în cadrul aceluiaș ritual, secvență numită ”furatul porților” . Poarta se fura acolo unde era fată nemăritată și reguli rigide sau oameni mai puțin gospodari.
Obiceiul stropitului cu apă sau parfum, în a doua zi de Paște, amintește de ritualuri ale fertilității, dar și de practici creștine, udarea cu apă, s-a păstrat ca gest simbolic cu diverse nuanțe. A doua zi de Paște tinerii merg să stropească fetele și femeile cu parfum, pentru a fi frumoase și sănătoase tot anul, fiind răsplătiți cu ouă roșii, cozonac și vin.
 
Roxana Maria Man
Fotografii arhiva muzeulreghin.ro
CategoriesBlog
By

Tradiții de Paște

Obiceiuri ale spiritualității arhaice ( vopsirea, încondeierea/ scrierea ouălor) ce cuprind un simbolism dominant în idei de ritm și repetiție, experiența unui timp de celebrare și sărbătoare recuperat prin ritual, obiceiuri culinare ceremoniale din Săptămâna Mare sunt recreate la muzeu, în cadrul evenimentului Tradiții de Paște, prin câteva activități :
 
-Vopsirea ouălor cu foi de ceapă și alte tehnici de decorare cu creatoarea populară Marioara Kulcsar
-Aluatul ritual -pasca și preparate de sărbătoare cu creatoarele populare din grupul Dedrețeana
-Arta scrierii ouălor de Paște cu creatoarea populară Anna Farkas
CategoriesArhiva Blog
By

30 noiembrie – Sărbătoarea Sf. Apostol Andrei

Luna noiembrie și sărbătoarea Sf. Andrei anunță un timp profund transformator, multiple credințe și acțiuni care inițiază înnoirea omului, se deschid porți spre lumea de dincolo și se creează punți de legătură cu forțe misterioase, nevăzute.
Numirea lunii decembrie după o sărbătoare a lunii precedente are temeiul unui început, un prag ce deschide o etapă nouă, dintr-un șir de zile și sărbători ale sfârșitului de toamnă și începutului de iarnă. Sărbătoarea are mai multe dennumiri, Andrei de Iarnă, Cap de Iarnă, Sântandrei, Moș Andrei, Indrea și este asociată cu o zeitate a lupilor.
Numele apostolului Andrei, legat de lupi, face referire la vechea denumire a dacilor, daoi (lupi), și la simbolul steagul cu înfățișarea balaurului cu cap de lup. Lupul a fost considerat un simbol al sanctuarelor dacice iar unele legende spun că animalul lunar a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei iar căpetenia lupilor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustiu. [1]
Sf. Apostol Andrei s-a născut în Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona și fratele lui Petru, a fost primul ucenic al Domnului Hristos. Înainte de a fi apostolul Domnului, Sf. Andrei a fost ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. L-a însoțit pe Mântuitor în Țările Sfinte, fiind martor al minunilor săvârșite, a văzut patimile Domnului, a plâns moartea Lui și s-a întărit în credință prin Înviere.
Sfântul Andrei este primul dintre apostoli care a propovăduit Evanghelia la geto-daci, pe teritoriul Dobrogei, fiindu-i atribuită încreștinarea poporului român, considerată una dintre cele mai importante figuri ale ortodoxismului și întemeietorul Bisericii Creștine, pe meleagurile noastre. A murit ca martir, răstignit pe o cruce în formă de x, care și-a luat numele de crucea Sf Andrei.[2]
Ajunul sărbătorii este un timp măsurat în ceasuri rele și descărcări karmice, aflat sub forța demonică a unor amenințări văzute sau nevăzute ce puteau lua forme diverse (fiare sălbatice, lupi, strigoi etc). Un moment vulnerabil în comunitatea sătească, în care era vizat, în mod esențial, echilibrul între potențialul distructiv și protecție.
În acest scop, în satele românești se săvârșeau ritualuri de apărare, mai ales în Noaptea de Sântandrei, numită și Noaptea strigoilor, când oamenii își amintesc obiceiuri, datini și credințe de demult. Pentru a-și feri casa de duhuri necurate, nu măturau, nu scoteau gunoiul afară și nu dădeau nimic cu împrumut. Femeile făceau un amestec de usturoi, leuștean și gunoi de grajd, cu care ungeau ferestrele, ușa casei și oborul animalelor pentru a alunga duhurile rele.[3] Se știa că în noaptea Sf. Andrei, în fața spiritelor rele, prea puternice pentru a fi înfruntate, apărarea însemna așteptare și rugăciune în interiorul casei, până la trecerea pericolului.
Noaptea de Sf. Andrei era bună pentru vrăji. Se zice că acum veneau ursitoarele la fete pentru a le vorbi în vis despre ursit, iar ele făceau o turtă sărată pe care o consumau seara pentru a-l visa.
Copiii taie ramuri de măr sau păr si le pun la înflorit până la Sf. Vasile, când merg cu sorcova.
De Sf. Andrei se făcea sarea vitelor, un drob de sare descântat și învelit în pânză, îngropat sub pragul ușii grajdului. Această sare se dezgropa la Sf. Gheorghe și se dădea vitelor, amestecată cu tărâțe și făină pentru a le feri de farmece și de hoți de mană.
 
Note, bibliografie
[1][2] Borzan M., Man, R Calendarul creștin ortodox în iconografie, Ed Nico, Tg Mureș, 2008
[3 ]Inf. Emilia Sorlea, Pietriș Vale, Mureș
Fotografie realizată de Anton Badea, în anul 1963, la Orșova (jud. Mureș)
Icoană pe lemn, patrimoniul Muzeului Etnografic „Anton Badea”