Viața omului, din mediul urban sau rural, urma cursul firesc nașterea-căsătoria-moartea. Considerate evenimente majore ale existenței, aceste momente erau marcate prin rituri și ceremonii care relevau importanța acordată familiei dar și relației cu Divinitatea.
Toate credințele și riturile străvechi în funcție de cele trei momente, aveau menirea să atragă forțele pozitive, să asigure protecția și fertilitatea cuplului și a familiei și să ofere sprijin și suport în marea trecere în lumea de dincolo.
Expoziția prezintă firul vieții, prin punctarea celor trei momente –nașterea, căsătoria și înmormântarea, aruncând o privire asupra sistemului de credințe, așteptări și angoase ale omului tradițional în fața unor momente liminale, de maximă importanță, interpuse în practici și obiceiuri.
NAȘTEREA
În comunitatea sătească, grupul social de bază a fost neamul, reprezentat prin familia extinsă – părinți, copii, rude prin cosangvinitate, afinitate și nășie.
Preocuparea familiei pentru a avea urmași începea cu constituirea cuplului, prin rituri de fertilitate performate la nuntă și în timpul sarcinii, intrarea în comunitate fiind oficiată prin instituțiile statului – primărie și biserică, dar și prin instituții tradiționale – moșitul și nășitul.
Perioada sarcinii era încărcată de interdicții pe care familia și femeia gravidă trebuiau să le respecte, fiind centrate în jurul temerii de a nu pierde sarcina. Aceste reguli reprezentau, în mare parte, reguli de igienă, reguli cu caracter religios și diverse superstiții.
Momentul nașterii era așteptat prin rituri speciale, care trebuiau să asigure evitarea pericolelor și o naștere ușoară. Femeile nășteau acasă, asistate de moașă, o femeie mai în vârstă, care îndeplinea acțiuni legate de venirea pe lume și integrarea noului născut.
Nașterea avea loc în cadrul familiei, până la jumătatea sec XX, de obicei în fața vetrei, pe pământ și ulterior pe pat. Moașa tăia cordonul ombilical al copilului, și îngropa placenta, după reguli diferite, de la o zonă la alta.
O atenție deosebită se acorda primei îmbăieri a nou-născutului, ritual purificator, care rezidă în credințe străvechi ale magiei prin contact; ea se realiza cu apă neîncepută, de izvor, stropită cu apă sfințită în care se așezau diferite obiecte cu încărcătură augurală (monede, plante).
Destinul copilului era decis în primele trei zile după naștere de către ursitoare, care erau chemate să influențeze favorabil soarta copilului. Acestea rosteau cuvinte cu încărcătură magică prin care țineau răul departe de copil si invocau forțele pozitive în viața lui.
Botezul, moment important, avea loc la câteva luni după naștere, începea cu alegerea nașilor care, conform tradiției, erau nașii de cununie și îndeplineau rolul de îndrumători spirituali ai copilului.
Prin taina botezului copilul intra în comunitatea religioasă. Ceremonialul consta în oficierea, la biserică, a ritualului creștin, în acest scop se folosea o lumânare, pânză pentru mirungere și haine noi.
La vârsta de 6-7 ani, se făcea pomul de botez, ceremonial la care asista preotul, nașii și părinții. Pomul de botez era un vârf al unui pom roditor, ornamentat, care se așeza pe masă într-un colac. Sub pom se așezau obiecte cu semantică aleasă- scărița, farfurie, linguri și năframă – pentru fete, prosop și lumânare pentru băieți.
OBICEIURI DE NUNTĂ
Nunta reprezenta unul dintre cele mai importante momente ceremoniale, al doilea prag important în viață, care, în credința populară, trebuia trecut de fiecare pentru a se integra așa cum se cuvenea în comunitate.
Nunta era un prilej de bucurie pentru toată lumea, determinat nu doar de importanța și semnificația pe care o avea acest moment, ci și de cadrul general sărbătoresc. Prin momentele și secvențele desfășurate, nunta era un spectacol care reunea cântece, jocuri, credințe, practici magice – obiceiuri diferite de la o zonă la alta.
Moment major al ciclului existențial, căsătoria marca intrarea într-o nouă etapă a vieții, dobândirea unui statut nou, împlinirea destinului. Preocupările pentru întemeierea unei familii se realizau cu mult înainte, șezătorile și horele din sat fiind prilejuri de manifestare a interesului pentru căsătorie.
Ceremoniile și riturile de trecere prilejuite de căsătorie aveau o mare importanță în comunitatea tradițională.
Trecerea de la statutul de fată, fecior, la comunitatea oamenilor căsătoriți și întemeierea unei noi familii, era urmată de o succesiune de ritualuri de unificare a celor două neamuri.
Pețitul premergător nunții, avea menirea de a facilita cunoașterea viitoarelor familii și înțelegerea reciprocă privind zestrea.
Nunta începea cu pregătirile, care aveau loc atât la mire cât și la mireasă, cu o săptămână înaintea nunții. La mireasă se făceau colacii și se pregăteau fetele (chemătoarele) care mergeau la chemat prin sat.
O etapă importantă în pregătirile de nuntă o constituia ”pregătirea miresei”, un obicei arhaic care presupunea multă muncă și era asistată de mai multe femei. Aranjarea părului și îmbroboditul, reprezentau momente importante, la care participau mama și soacra, ritual de trecere prin care tânăra devine soție, simbolizând transferul de autoritate dintre cele două, trecerea de la tutela mamei la tutela soacrei.
Expoziția prezintă alaiul nunții. Acesta era compus din miri, nași, părinți, socri, nuntași, carul cu zestrea miresei și persoane cu rol ceremonial (colăcar, staroste, stegar, chemători și chemătoare, călăreți).
Momentele principale ale ceremonialului nunții erau: chematul la nuntă, găteala miresei, slujba la biserică, cererea iertării de la părinți, încărcatul zestrei, jocul din curtea miresei, jocul steagului, petrecerea, jocul miresei, furatul miresei.
Ritualurile desfășurate în cadrul nunții erau complexe, atât sub aspectul valorii simbolice pe care o aveau, cât și în ceea ce privea recuzita. Steagul de nuntă juca un rol important în întreg ceremonialul, acesta era purtat de personajul stegarului, fiind un substitut al mirelui, iar în funcție de cum era purtat și jucat, prefigura calitățile viitorului soț.
OBICEURI DE ÎNMORMÂNTARE
Frica de necunoscut și de moarte a generat, din timpuri străvechi, atitudini și comportamente menite să ușureze suferința despărțirii.
Credința într-o existență care începe înainte ca ființa să apară pe pământ și continuă după dispariția dintre cei vii, este una din constantele culturii tradiționale.
Această credință este, în același timp, cauza și consecința unei permanente legături între lumea de aici și cea de dincolo, în care moartea este văzută ca o trecere, preocuparea pentru asigurarea unei treceri ușoare și a unui trai corespunzător pe lumea cealaltă fiind însoțită de ritualuri, practici și credințe.
În societatea tradițională, moartea era privită ca un lucru firesc, o trecere însoțiță de practici și acțiuni menite să ușureze și să ajute depășirea acestui moment. Desfășurate în secvențe de timp diferite, registrul riturilor cuprinde 3 tipuri – riturile menite să ușureze despărțirea de viață, rituri specifice trecerii și riturile post-liminale pentru integrarea în lumea de dincolo.3
Moartea marchează sfârșitul relației dintre individ și lumea văzută, anunțând un alt tip de existență, precedată de semnele prevestitoare.
Boala incurabilă, anumite vise, imagini onirice, precum diverse superstiții reprezentau semne oraculare, care erau interpretate conform credințelor, fiind asociate cu moartea.
Obiceiurile muribundului în această perioadă vizau ”dezlegarea” și orientau comportamentul în direcția cererii iertării, a împăcării și acceptării. Acum se lăsa testamentul cu limbă de moarte, ce se cuvenea fiecăruia, se decidea cine rămânea în casă, recomandări care trebuiau respectate.
Moartea unui membru al comunității, era urmată de respectarea unor ritualuri, care începeau cu anunțarea în biserică a decedatului, pregătirea mortului (scalda, îmbrăcarea, așezarea în sicriu), priveghiul, cortegiul funerar, înmormântarea și masa în comun.
Rit de separare, pomenirea morților se făcea, conform tradiției, prin părăstase, la șase luni și la un an, și apoi din șase în șase luni până la șapte ani.
Având la bază frica de necunoscut, cultul morților exprimă respectul față de cel decedat, dorința de perpetuare a neamului, sau a familiei, și speranța unei reîntâlniri cu cei dragi.
BIBLIOGRAFIE
Marian, S.F. , Nunta la români, București, 1995, Ed. Mythos
Pop M. , Obiceiuri tradiționale românești, București, Ed. Univers
Filip V., Meniuț M., Riturile de trecere, Cluj-Napoca, 2012, Ed. Eikon
Stoica G. , Ilie R., Tradiții și obiceiuri din …, București, 2007, Ed. Mega
