Cu o zi înainte de începerea seceratului, preotul satului sfințea uneltele folosite, secerele și coasa, cu care, în ziua respectivă, participanții la lucru, clăcașii, tăiau doar un rând din lan, seceratul propriu-zis începând în ziua următoare.

La sfârşitul secerişului, clăcașii lăsau un mănunchi de grâu pe tarla (pe ogor) pentru a avea şi la anul o recoltă bogată. Lucrând în clacă, ei se grăbeau să termine secerişul înainte de apus, iar fetele se așezau lângă claia de grâu şi, din ultimul snop, împleteau Coroana de Seceriş.

Din spicele de grâu împleteau o cunună care, în unele locuri (Valea Nirajului), era asemănată cu Coroana Sfântă.

Cununa era purtată de către o fată până la casa gospodarului, care era și cel mai harnic flăcău care participase la seceriş. În speranţa că vor avea o recoltă bună şi în anul următor, aşteptau cununa în poartă pentru a fi udată din belșug cu apă, simbolizând ploaia. După acest ritual, clăcaşii erau serviţi cu mâncare şi băutură, continuau cu petrecere, joc și voie bună până în zori.

În unele locuri, se împletea din spice de grâu un clopot, care se păstra apoi timp un an agățat de grindă, în casa dinainte, după care era amestecat în hrana animalelor din gospodărie. În unele locuri, clopotul sau cununa erau oferite la biserică drept recunoştinţă față de Dumnezeu pentru recolta avută. Toamna acestea se amestecau cu seminţele ce urmau a fi semănate în speranţa unei noi recolte bogate.

Exista credința că dacă grâul nu este secerat până în 10 august recolta se va pierde. Pe 20 august se făcea prima pâine din recolta proaspăt adunată.

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”