Ocupații arhaice în spațiul etnocultural mureșean

Galerie foto

Ocupațiile arhaice au fost primele ocupații ale omului și au reprezentat principalele modalități de obținere a hranei și asigurare a existenței, într-o lungă perioadă de timp. În societatea tradițională ele au reprezentat îndeletniciri secundare, alături de ocupațiile principale, agricultura și creșterea animalelor.

PESCUITUL

Pescuitul tradiţional s-a practicat, inițial cu mâna, apoi cu ostia, uneltele și metodele de pescuit din această zonă fiind impuse de anotimp, de adâncimea și debitul apelor. Uneltele folosite s-au diversificat treptat: vârșa, coșul, leasa – realizate din nuiele și sacul, mreaja, prostovolul – din plase textile.
Principala sursă de pește în zonă a reprezentat-o apa Mureșului, cu afluenții – Toplița, Călimani, Ilva Mare, Sălard, Iod, Bistrița, Gurghiu, precum și lacurile din câmpie -Fărăgău, Zau de Câmpie, Cătina.
Pescuitul cu coșuri, vârșe, sau lease, reprezentat în expoziție, avea același procedeu și presupunea deplasarea pescarului dinspre amonte în aval și lovirea apei cu o nuia și a pietrelor cu o prăjină prevăzută cu cârlig.
Pescuitul cu vârșa, a fost cea mai răspândită tehnică de pescuit în zonă. Vârșa, de formă conică, cu gură deschisă în semicerc și baza dreaptă pentru o fixare bună, era aşezată în sens invers curentului de apă, pentru a favoriza intrarea peştelui în interior și a-i bloca ieşirea. Stabilitatea vârșei împotriva curentului era asigurată prin pietre de râu clădite în interior și prin ancorarea cu sfoară de copaci.
Expoziția valorifică patrimoniul de piese existent în inventarul muzeului, fiind expuse coșul de pescuit, confecționat din nuiele împletite din răchită, vârșa, leasa.
Apărute mai târziu, plasele erau confecționate din fire de cânepă răsucite, utilizate în special, în ape adânci. Sacul, plasă prevăzută cu deschizătură, se prindea și întindea pe o nuia îndoită în formă de arc cu coardă și frânghie, legate la capetele cercului. Mreaja – prostovolul, plasă circulară, prevăzută pe margini cu greutăţi de metal, era aruncată în apă printr-o tehnică specială, pentru a cuprinde suprafeţe mari, cu diametru de câțiva metri.
Pescuitul s-a practicat, cu precădere, vara, primăvara şi toamna, în afara sezonului rece, iarna fiind îngreunat de necesitatea spargerii gheții.

CULESUL DIN NATURĂ

Culegerea fructelor de pădure a repre­zentat, în trecutul îndepărtat, o sursă de hrană importantă. Revoluţia neolitică însă, respectiv descoperirea agriculturii și domesticirea animalelor, au limitat rolul culesului din natură ca sursă de hrană, acesta devenind o sursă complementară.
Printre ocupaţiile secundare specifice zonei, care au presupus valorificarea ofertei naturale, culesul din natură s-a practicat constant, acoperind cerințe atât din sfera nutriției, cât și a medicinii populare și a chimiei organice (obținerea coloranţilor naturali folosiţi la textile).
Culesul se realiza în recipiente, coşuri, cu mâna sau cu un pieptene special, în cazul afinelor. Fructele sălbatice comestibile (fragii de câmp și de pădure, zmeura, murele, afinele, coacăzele și agrișele, fructele de păducel și porumbar) erau culese atât în zonele joase cât și în cele muntoase, unde natura era mai generoasă, suplinind lipsa plantelor cultivate.
Din flora spontană era obţinută materia primă pentru vopsitul ţesăturilor de cânepă, in, lână, a pieilor etc. Astfel, pentru obţinerea culorii negre se foloseau: coaja de arin, coaja de nucă coaptă, nucile de stejar, pentru culoarea roşie – roiba, pentru galben erau folosite cojile de măr pădureţ sau de ceapă, pentru brun, frunzele de nuc, pentru albastru, coaja de arin.
Recoltarea plantelor urma un set de reguli bine stabilit care aveau scopul de a păstra calitățile plantelor, în perioada în care aveau efectul maxim, plantele utilizate ca și coloranți vegetali fiind uscate și păstrate în locuri ferite de noxe. Scoarțele și rădăcinile se adunau primăvara și toamna, iar părțile aeriene – tulpini florifere, ramuri, frunze, flori, fructe – se culegeau la maturitatea plantei.
Plantele preferate, pentru dezvoltarea timpurie și pentru aportul de vitamine pe care îl aduceau prin compensarea valorii nutritive scăzute a resurselor alimentare, din perioada în care nu era maturizată recolta erau: urzica, loboda, sălățica, măcrișul, ștevia, precum și plantele consumate crude. Primăvara și toamna se culegeau, cu precădere, ciupercile.
Dezvoltarea culturilor, a dus la restrângerea suprafețelor cu plante sălbatice folosite în alimentație, fără a înceta culesul, păstrându-se ca aport de hrană suplimentar.

ALBINĂRITUL

Ca ocupație tradiţională secundară, albinăritul s-a practicat o lungă perioadă, datorită climei moderate, resurselor naturale ale zonei, respectiv florei diverse şi bine reprezentate, în zona Văii Mureșului Superior prin speciile melifere: salcâmul, teiul, murul, măceşul, păducelul, pomii fructiferi, ierburile fâneţelor. De asemenea, pădurile, teritoriile predilecte ale albinelor sălbatice, au favorizat dezvoltarea albinăritului în zonă.
Albinăritul a apărut prin explorarea stupilor sălbatici, din scorburile copacilor – vânătoarea de albine sau bărcuitul, prin tehnici diverse. Odată depistat, stupul sălbatic era valorificat în diverse feluri.
O tehnică consta în afumarea cu pucioasă și folosirea unei coșnițe confecționată de stupar, cu miere și mentă pentru a le captura. Bărcuitul prin uciderea stupilor sălbatici şi recuperarea fagurilor, o tehnică frecventă, se realiza de obicei toamna, prin introducerea în bortă a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf, urmată de închiderea urdinişului.
Expoziția prezintă uneltele folosite, existente în patrimoniul muzeului: cornul de bărcuit, fagurele, lada pentru transportul albinelor, coșnițele confecționate din bușteni secționați și scobiți și din nuiele împletite, lipite cu lut.
Evoluția stupilor a cuprins câteva etape – stupii primitivi din butuci, scobiți și acoperiți, prevăzuți cu urdiniș, au fost înlocuiți cu cei conici, din împletituri de nuiele lipite cu pământ, apoi, au apărut coșnitele dreptunghiulare, simple, din scânduri, și, ulterior, s-au răspândit stupii din scânduri cu rame, care au înlocuit tipurile tradiționale.
În sezonul cald, stupii erau adăpostiți în gospodării, sub streșini, iar în sezonul rece, în spații închise sau acoperiți. Se scoteau primăvara, în funcție de vreme, la Mucenici, iar când se desprimăvăra târziu, la Bunavestire.
Mierea se obținea prin stoarcerea fagurilor cu ajutorul uneltelor casnice, dintre care s-au dezvoltat teascurile, asemănătoare cu cele pentru storsul uleiului.
Ceara rămasă din faguri era multifuncțională, fiind utilizată cu diferite scopuri: la prepararea voștinei cu care se ungea lâna de oaie înainte de a fi ţesută, în farmacia populară, în ceremonialul religios, dar a reprezentat și un furnizor de lumină preferat, până la descoperirea mijloacelor de iluminat moderne.
Declinul ocupației a început odată cu restrângerea fânețelor și pășunilor, cu descoperirea și răspândirea mijloacelor moderne de iluminat și înlocuirea treptată a mierii cu zahărul în alimentație.

VÂNĂTOAREA

Vânătoarea şi pescuitul au reprezentat, din cele mai vechi timpuri, mijloace importante de câştigare a resurselor existențiale. În timp însă, odată cu domesticirea animalelor, în neolitic, ele au rămas alternative, devenind ocupaţii secundare.
Vânătoarea a avut un dublu scop, prin care se obținea carne și blănuri, iar pe de altă parte, asigura apărarea culturilor și animalelor domestice de cele sălbatice distrugătoare. Alături de speciile dăunătoare, erau vânate speciile valoroase pentru carne: cerbul, căprioara, iepurele, sau apreciate pentru blana lor: vulpea, vidra, ursul.
Vânătoarea, dar mai ales braconajul, s-au practicat de către ţărani, în perioada evului mediu, fiind folosite armele și capcanele. Vânătoarea s-a menținut ca ocupație secundară, practicată exclusiv de bărbați în timpul iernii, compensând restrângerea altor activități. S-a dezvoltat mai ales prin creșterea comerțului cu blănuri, importanța vânatului crescând odată cu creșterea cerințelor pentru haine.
Uneltele tradiționale de vânătoare erau confecționate de țărani, în cadrul gospodăriei. Cea mai simplă capcană utilizată era laţul sau balţul de sârmă sau sfoară, fiind aşezat în poziţii strategice, în zonele de acces în gospodării și în zonele cu animale sălbatice. Laţurile erau prevăzute cu contragreutăţi fixate de copaci, pentru stabilitate.
În muzeu, sunt expuse capcane pentru animale mari și mici. Mecanismul presupunea declanșarea piedicii prin atingerea fălcilor și capturarea animalului
Cursele metalice erau realizate, în special, de fierarii satului, la dimensiuni diferite și în funcție de animalul urmărit, erau prevăzute cu o bază metalică, rotundă, prevăzută cu două fălci semicirculare, cu dinţi, mobilizate de un arc de oţel.
Armele de vânătoare au apărut și s-au perfecționat în timp, fiind inaccesibile multă vreme vânătorilor țărani, care foloseau arme tradiționale –arcul cu sulița și spada. Expoziția prezintă o armă de vânătoare, aflată în patrimoniul instituției, datând din jurul primului război mondial.
Vânatul fără restricții, până la primele decrete care reglementau vânatul în Transilvania (1854), în Moldova și Țara Românească (1891), a condus la scăderea până la dispariție a unor specii valoroase, ca rezultat al înmulțirii vânătorilor în paralel cu restrângerea pădurilor și extinderea terenurilor arabile.

ROTĂRITUL

De-a lungul timpului, cel mai important produs al rotarilor a fost carul / trăsura, destinate transportului de bunuri. Oamenii, în expresiile folosite despre mijloacele de transport, făceau o diferențiere între carul tras de boi sau vite și trăsură, care, de regulă, era trasă de cai.
Asemenea fierarului, meșterul rotar, prin activitățile și produsele sale,  deservea necesitățile fermierilor și ale țăranilor. La comandă, confecționa care, roabe, pe care le și repara dacă acestea se defectau.
Meșterul rotar, în timpul activității, se confrunta cu mai multe dificultăți. Una dintre acestea era faptul că trebuia să aștepte cca. 2-3 ani pentru uscarea materialului lemnos folosit la confecționarea și  asamblarea carului. O altă problemă semnificativă a meșteșugului  era reprezentată de marii gospodari, care efectuau plățile pentru produsele cumpărate doar o dată pe an – după seceriș sau treierat, sau la sfârșitul anului calendaristic. În acest fel, investiția meșterului rotar – banii –  erau blocați în materialul brut, în produsul finit și în efortul/munca depusă.
Uneltele folosite în atelierele de rotărit erau: toporul, burghiul, dalta, ciocanul, fierăstrăul, rindeaua, strungul, scaunul pentru roți, polizorul etc. O parte din unelte au fost moștenite de către meșteri, altele erau cumpărate de la meșterii retrași din activitate, din piețele de vechituri sau din atelierele de fierărit.
La sfârșitul secolului XIX, funcționau ateliere de rotărit la periferiile localităților, de-a lungul drumurilor aglomerate și dens circulate. Componentele de metal ale carelor erau confecționate în atelierele de fierărie. Datorită acestui fapt, între cele două meșteșuguri se realizase o strânsă legătură de colaborare, care ținea chiar și zeci de ani.
Rotarii își achiziționau materia primă – lemnul –  necesară confecționării carului sau a trăsurii de la ocoalele silvice pe raza cărora își desfășurau activitatea, de la țărani care dispuneau de păduri, iar începând din anii ’20, de la comercianți care se ocupau de vânzarea de material lemnos (bușteni).
Lemnul folosit la realizarea mijlocului de transport era uscat mai mulți ani la rând. În procesul de uscare, scoarța lemnului era încrestată cu toporul pentru ca aceasta să fie cât mai rapidă și mai bună, după care bușteanul era despicat în locurile indicate de către meșter. Componentele de bază ale roții și a carului – butuc, spițe, obadă – erau realizate din frasin, stejar, ulm, iar mai târziu și din salcâm, deoarece acesta din urmă avea o textură dură, dar în același timp era și foarte flexibil și mai ușor de procurat.
Procesul de confecționare a unui car cuprindea mai multe etape. Prima dintre acestea era reprezentată de confecționarea roții. Cel mai potrivit material pentru realizarea butucului roții era considerat ulmul, dar acesta putea fi realizat și din frasin, stejar sau chiar salcâm. În funcție de tipul carului, lungimea butucului varia între 35-43 cm. Forma cilindrică  era făcută la strung, acționat cu piciorul, sau volantă acționată manual. După realizarea butucului pe acesta erau trasate locațiile spițelor, ulterior scobite (găurite). Spițele erau făcute din lemn de salcâm despicat pe fibră, prelucrat după șabloane.
Roțile erau realizate până în 10 spițe – roțile din față –, respectiv  până în 12 spițe – roțile din spate. Înainte de asamblarea/montarea spițelor în butuc, pe acesta se atașau inelele metalice care împiedicau crăparea acestuia. În multe ateliere butucul era fiert mai multe ore la rând  înainte de montarea spițelor. Conform meșterilor, în acest fel spițele puteau fi atașate mult mai ușor, iar după răcire și uscare acestea rămâneau mai bine prinse în locașurile lor.
Rotarii din secuime așezau materialul lemnos pregătit pentru asamblare în cuptoare încinse sau îl opăreau, iar ulterior îl acopereau cu bălegar pentru a preveni crăparea acestuia.
Următoarea fază de lucru era asamblarea obezilor. Cele 6 bucăți de obadă (talpa) erau bătute cu ciocanul pe spițe, peste care ulterior se trăgea raful de metal.
Ultima fază a procesului de realizare a roții era găurirea butucului. Aceasta era efectuată cu un sfleder mare de către 3 persoane – una dintre acestea se așeza pe mânerul sflederului iar celelalte două îl învârteau.
După confecționarea roților, urma realizarea laturilor, a punții față și spate, a celor 4 bucăți de leucă și a rudei carului.
Componentele finisate și pregătite pentru asamblare  erau lăsate încă două luni la uscat. Moșierii și țăranii mai înstăriți le lăsau în pod chiar și 1-2 ani, iar după această perioadă duceau piesele la meșterul fierar care monta întăriturile de metal pe car. Piesele astfel pregătite rezistau mai mult în timp.
În evoluția istorică a carului, înlocuirea axului de lemn cu cel din metal – fier, a reprezentat un pas important.
La începutul sec. XX au apărut carele/trăsurile dotate cu arc. În aceste condiții, agricultorii au început să folosească tot mai mult aceste tipuri de căruțe, deoarece facilitau mult mai bine transportul mărfurilor – legume, fructe, produse lactate – la piață.
În anii ’30-’40, după ce transportul mărfurilor treptat s-a mecanizat, interesul populației față de căruțe și trăsuri a scăzut, iar meșterii de odinioară au fost nevoiți să se reorienteze din punct de vedere profesional și să se angajeze în diferite cooperative de producție.

BIBLIOGRAFIE

Butura V., Etnografia Poporului Român, Cluj-Napoca 1978, Ed. Dacia