Ocupații arhaice în spațiul etnocultural mureșean

Galerie foto

Ocupațiile arhaice au fost primele ocupații ale omului și au reprezentat principalele modalități de obținere a hranei și asigurare a existenței, într-o lungă perioadă de timp. În societatea tradițională ele au reprezentat îndeletniciri secundare, alături de ocupațiile principale, agricultura și creșterea animalelor.

PESCUITUL

Pescuitul tradiţional s-a practicat, inițial cu mâna, apoi cu ostia, uneltele și metodele de pescuit din această zonă fiind impuse de anotimp, de adâncimea și debitul apelor. Uneltele folosite s-au diversificat treptat: vârșa, coșul, leasa – realizate din nuiele și sacul, mreaja, prostovolul – din plase textile.
Principala sursă de pește în zonă a reprezentat-o apa Mureșului, cu afluenții – Toplița, Călimani, Ilva Mare, Sălard, Iod, Bistrița, Gurghiu, precum și lacurile din câmpie -Fărăgău, Zau de Câmpie, Cătina.
Pescuitul cu coșuri, vârșe, sau lease, reprezentat în expoziție, avea același procedeu și presupunea deplasarea pescarului dinspre amonte în aval și lovirea apei cu o nuia și a pietrelor cu o prăjină prevăzută cu cârlig.
Pescuitul cu vârșa, a fost cea mai răspândită tehnică de pescuit în zonă. Vârșa, de formă conică, cu gură deschisă în semicerc și baza dreaptă pentru o fixare bună, era aşezată în sens invers curentului de apă, pentru a favoriza intrarea peştelui în interior și a-i bloca ieşirea. Stabilitatea vârșei împotriva curentului era asigurată prin pietre de râu clădite în interior și prin ancorarea cu sfoară de copaci.
Expoziția valorifică patrimoniul de piese existent în inventarul muzeului, fiind expuse coșul de pescuit, confecționat din nuiele împletite din răchită, vârșa, leasa.
Apărute mai târziu, plasele erau confecționate din fire de cânepă răsucite, utilizate în special, în ape adânci. Sacul, plasă prevăzută cu deschizătură, se prindea și întindea pe o nuia îndoită în formă de arc cu coardă și frânghie, legate la capetele cercului. Mreaja – prostovolul, plasă circulară, prevăzută pe margini cu greutăţi de metal, era aruncată în apă printr-o tehnică specială, pentru a cuprinde suprafeţe mari, cu diametru de câțiva metri.
Pescuitul s-a practicat, cu precădere, vara, primăvara şi toamna, în afara sezonului rece, iarna fiind îngreunat de necesitatea spargerii gheții.

CULESUL DIN NATURĂ

Culegerea fructelor de pădure a repre­zentat, în trecutul îndepărtat, o sursă de hrană importantă. Revoluţia neolitică însă, respectiv descoperirea agriculturii și domesticirea animalelor, au limitat rolul culesului din natură ca sursă de hrană, acesta devenind o sursă complementară.
Printre ocupaţiile secundare specifice zonei, care au presupus valorificarea ofertei naturale, culesul din natură s-a practicat constant, acoperind cerințe atât din sfera nutriției, cât și a medicinii populare și a chimiei organice (obținerea coloranţilor naturali folosiţi la textile).
Culesul se realiza în recipiente, coşuri, cu mâna sau cu un pieptene special, în cazul afinelor. Fructele sălbatice comestibile (fragii de câmp și de pădure, zmeura, murele, afinele, coacăzele și agrișele, fructele de păducel și porumbar) erau culese atât în zonele joase cât și în cele muntoase, unde natura era mai generoasă, suplinind lipsa plantelor cultivate.
Din flora spontană era obţinută materia primă pentru vopsitul ţesăturilor de cânepă, in, lână, a pieilor etc. Astfel, pentru obţinerea culorii negre se foloseau: coaja de arin, coaja de nucă coaptă, nucile de stejar, pentru culoarea roşie – roiba, pentru galben erau folosite cojile de măr pădureţ sau de ceapă, pentru brun, frunzele de nuc, pentru albastru, coaja de arin.
Recoltarea plantelor urma un set de reguli bine stabilit care aveau scopul de a păstra calitățile plantelor, în perioada în care aveau efectul maxim, plantele utilizate ca și coloranți vegetali fiind uscate și păstrate în locuri ferite de noxe. Scoarțele și rădăcinile se adunau primăvara și toamna, iar părțile aeriene – tulpini florifere, ramuri, frunze, flori, fructe – se culegeau la maturitatea plantei.
Plantele preferate, pentru dezvoltarea timpurie și pentru aportul de vitamine pe care îl aduceau prin compensarea valorii nutritive scăzute a resurselor alimentare, din perioada în care nu era maturizată recolta erau: urzica, loboda, sălățica, măcrișul, ștevia, precum și plantele consumate crude. Primăvara și toamna se culegeau, cu precădere, ciupercile.
Dezvoltarea culturilor, a dus la restrângerea suprafețelor cu plante sălbatice folosite în alimentație, fără a înceta culesul, păstrându-se ca aport de hrană suplimentar.

ALBINĂRITUL

Ca ocupație tradiţională secundară, albinăritul s-a practicat o lungă perioadă, datorită climei moderate, resurselor naturale ale zonei, respectiv florei diverse şi bine reprezentate, în zona Văii Mureșului Superior prin speciile melifere: salcâmul, teiul, murul, măceşul, păducelul, pomii fructiferi, ierburile fâneţelor. De asemenea, pădurile, teritoriile predilecte ale albinelor sălbatice, au favorizat dezvoltarea albinăritului în zonă.
Albinăritul a apărut prin explorarea stupilor sălbatici, din scorburile copacilor – vânătoarea de albine sau bărcuitul, prin tehnici diverse. Odată depistat, stupul sălbatic era valorificat în diverse feluri.
O tehnică consta în afumarea cu pucioasă și folosirea unei coșnițe confecționată de stupar, cu miere și mentă pentru a le captura. Bărcuitul prin uciderea stupilor sălbatici şi recuperarea fagurilor, o tehnică frecventă, se realiza de obicei toamna, prin introducerea în bortă a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf, urmată de închiderea urdinişului.
Expoziția prezintă uneltele folosite, existente în patrimoniul muzeului: cornul de bărcuit, fagurele, lada pentru transportul albinelor, coșnițele confecționate din bușteni secționați și scobiți și din nuiele împletite, lipite cu lut.
Evoluția stupilor a cuprins câteva etape – stupii primitivi din butuci, scobiți și acoperiți, prevăzuți cu urdiniș, au fost înlocuiți cu cei conici, din împletituri de nuiele lipite cu pământ, apoi, au apărut coșnitele dreptunghiulare, simple, din scânduri, și, ulterior, s-au răspândit stupii din scânduri cu rame, care au înlocuit tipurile tradiționale.
În sezonul cald, stupii erau adăpostiți în gospodării, sub streșini, iar în sezonul rece, în spații închise sau acoperiți. Se scoteau primăvara, în funcție de vreme, la Mucenici, iar când se desprimăvăra târziu, la Bunavestire.
Mierea se obținea prin stoarcerea fagurilor cu ajutorul uneltelor casnice, dintre care s-au dezvoltat teascurile, asemănătoare cu cele pentru storsul uleiului.
Ceara rămasă din faguri era multifuncțională, fiind utilizată cu diferite scopuri: la prepararea voștinei cu care se ungea lâna de oaie înainte de a fi ţesută, în farmacia populară, în ceremonialul religios, dar a reprezentat și un furnizor de lumină preferat, până la descoperirea mijloacelor de iluminat moderne.
Declinul ocupației a început odată cu restrângerea fânețelor și pășunilor, cu descoperirea și răspândirea mijloacelor moderne de iluminat și înlocuirea treptată a mierii cu zahărul în alimentație.

VÂNĂTOAREA

Vânătoarea şi pescuitul au reprezentat, din cele mai vechi timpuri, mijloace importante de câştigare a resurselor existențiale. În timp însă, odată cu domesticirea animalelor, în neolitic, ele au rămas alternative, devenind ocupaţii secundare.
Vânătoarea a avut un dublu scop, prin care se obținea carne și blănuri, iar pe de altă parte, asigura apărarea culturilor și animalelor domestice de cele sălbatice distrugătoare. Alături de speciile dăunătoare, erau vânate speciile valoroase pentru carne: cerbul, căprioara, iepurele, sau apreciate pentru blana lor: vulpea, vidra, ursul.
Vânătoarea, dar mai ales braconajul, s-au practicat de către ţărani, în perioada evului mediu, fiind folosite armele și capcanele. Vânătoarea s-a menținut ca ocupație secundară, practicată exclusiv de bărbați în timpul iernii, compensând restrângerea altor activități. S-a dezvoltat mai ales prin creșterea comerțului cu blănuri, importanța vânatului crescând odată cu creșterea cerințelor pentru haine.
Uneltele tradiționale de vânătoare erau confecționate de țărani, în cadrul gospodăriei. Cea mai simplă capcană utilizată era laţul sau balţul de sârmă sau sfoară, fiind aşezat în poziţii strategice, în zonele de acces în gospodării și în zonele cu animale sălbatice. Laţurile erau prevăzute cu contragreutăţi fixate de copaci, pentru stabilitate.
În muzeu, sunt expuse capcane pentru animale mari și mici. Mecanismul presupunea declanșarea piedicii prin atingerea fălcilor și capturarea animalului
Cursele metalice erau realizate, în special, de fierarii satului, la dimensiuni diferite și în funcție de animalul urmărit, erau prevăzute cu o bază metalică, rotundă, prevăzută cu două fălci semicirculare, cu dinţi, mobilizate de un arc de oţel.
Armele de vânătoare au apărut și s-au perfecționat în timp, fiind inaccesibile multă vreme vânătorilor țărani, care foloseau arme tradiționale –arcul cu sulița și spada. Expoziția prezintă o armă de vânătoare, aflată în patrimoniul instituției, datând din jurul primului război mondial.
Vânatul fără restricții, până la primele decrete care reglementau vânatul în Transilvania (1854), în Moldova și Țara Românească (1891), a condus la scăderea până la dispariție a unor specii valoroase, ca rezultat al înmulțirii vânătorilor în paralel cu restrângerea pădurilor și extinderea terenurilor arabile.

MEȘTEȘUGUL OLĂRITULUI

Desprinderea meșteșugurilor de agricultură, apariția și dezvoltarea schimbului de mărfuri, au determinat dezvoltarea meșteșugurilor ca specializare a unor grupuri dinstincte. Meșteșugul specializat, reprezentând o muncă complexă, ca urmare a însușirii unor deprinderi tehnice de grad superior, s-a dezvoltat în mai multe direcții și a condus la apariția unor categorii profesionale: olari, fierari, cojocari s.m.
În evoluția istorică și economică a societății, pe întreg teritoriul țării, cultura ceramicii poate fi împărțită în trei mari epoci de civilizație: epoca preistorică, epoca daco-romană și epoca evului mediu.
Olăritul sau tehnica confecționării ceramicii la roată, s-a practicat în județul Mureș, existând centre la Vătava, la Deda și la Gurghiu.
La Deda, tehnica confecționării vaselor se făcea cu mâna, din suluri de lut, pe masa olarului – cu ajutorul penelor – această tehnică s-a transmis de-a lungul mai multor generații, olarii produceau obiecte de forme și mărimi care la început aveau un scop utilitar, ulterior și decorativ.
La aceste obiecte de ceramică, prezentate în expoziție, cunoscute sub numele de „vase de Deda”, există o asemănare cu cele rămase din epoca preistorică și dacică. Produsele acestui centru de olărit erau realizate după o tehnică arhaică și aveau un caracter casnic.
La Vătava și Gurghiu se prelucra ceramica la roată. Procesul începea cu extragerea lutului din locuri speciale, apoi era frământat cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn și amestecat cu apă. Amestecul, astfel obținut, se curăța de impurități și se lucra apoi la roată.
Roata era formată din două discuri, unul mai mic și unul mai mare, unite printr-un ax vertical, numit fus. Pe discul de sus se așeza bulgărele de pământ, iar discul de jos era mișcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mișcare circulară rapidă. Astfel, roata se învârtea, obținându-se forme circulare, cu contur regulat.
Procedeul de fasonare a vaselor necesita o tehnică deosebită, precizie și viteză de lucru mare, pentru a evita uscarea lutului. După modelare și ornamentare, vasul era uscat natural, la umbră, smălțuit și ars în cuptoare speciale.
Meșteșugul olăritului avea o funcție utilitară, dar ceramica era folosită și în scop decorativ, în decorarea interioarelor, în construcții sau pentru anumite ritualuri. Cea mai mare utilitate a ceramicii era întâlnită în gospodăria țărănească, care era dotată cu o varietate de vase și obiecte din lut – oale, ulcioare, căni, folosite la prepararea și păstrarea alimentelor.
Surplusul produselor obținute în cadrul gospodăriei țărănești era valorificat prin schimbul de produse, la târgurile din zonă, care, pe lângă caracterul economic aveau și o funcție socială.

BIBLIOGRAFIE

Butura V., Etnografia Poporului Român, Cluj-Napoca 1978, Ed. Dacia