Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate în țara noastră, fiind utilizată în principal pentru obținerea fibrelor folosite la confecționarea țesăturilor. Cantitatea de cânepă cultivată anual, acoperea necesarul de îmbrăcăminte al unei familii și necesarul pentru confecționarea textilelor folosite în casă și gospodărie. Țesăturile de cânepă erau incluse și în zestrea fetelor. Începând cu anii ’60 apare scăderea constantă a culturii acestei plante. Procesul lung și obositor de cultură și obținere a fibrelor, precum pătrunderea materialelor textile industriale, au determinat, într-o oarecare măsură, eliminarea culturii.

Recoltarea cânepii, are implicații directe în calitatea fibrei. Culoarea, elasticitatea, duritatea și rezistența sunt afectate de gradul de maturitate a plantei. În Transilvania, cânepa de vară și de toamnă se recoltau separat, ambele fiind culese în momentul când planta ajungea la maturitate, în luna iulie – cea de vară și în august cea de toamnă .

”Mănușile” (snopii) de cânepă după ce erau culese, se puneau la uscat câteva zile, rezemate de gard în poziție verticală. Uscarea se făcea pentru îndepărtarea frunzelor și a inflorescenței plantei. După uscare avea loc topitul cânepii, o operațiune de separare a fibrelor de tulpină prin păstrarea plantelor în apă, pe o perioadă determinată. După încheierea topirii, fiecare mănușă se spăla în apă curgătoare, până ce erau eliminate frunzele și materia verde degradată. Uscarea cânepii după spălare, se făcea prin răsfirarea ei la loc însorit pe gard.

Fibrele erau extrase apoi prin ruperea unui mănunchi de tulpini lemnoase, sau prin tragerea fibrelor cu mâna. Acestor două metode de extragere a fibrelor, cronologic le- a urmat melițatul cu melița. Operațiunea de melițare presupunea trecerea mănușii de cânepă între limbă și șanțul meliței, ruperea părții lemnoase și eliberarea fibrei.

Pieptănatul cânepii era următoarea etapă prin care fibrele se pregăteau pentru tors. Pentru pieptănatul cânepii se foloseau trei piepteni, de diferite dimensiuni. În urma acestei perieri se obțineau trei categorii de fibre, definite în grosime și lungime: ,,fuiorul”; ,,urzeala”; ,,câlții”. Torsul cânepii era o operațiune dificilă, datorită asprimii și grosimii fibrei. Fibra de cânepă fiind mai lungă decât cea de lână, caierul avea o formă alungită, legându-se pe jumătatea superioară a furcii. Cânepa se torcea numai răsucit, într-o singură direcție, astfel că ”jirebiile” de cânepă se păstrau împletite, evitându-se încâlcirea firelor.