CategoriesBlog

Colecția de fiare de călcat

Studiind obiectele de patrimoniu, descoperim o lume bogată dar și diferită de cea cu care suntem obișnuiți, aceste obiecte fiind o expresie a manifestării inteligenței și creativității oamenilor de-a lungul timpului dar și a identității noastre. În patrimoniul muzeului avem câteva fiare de călcat, datând din sec. XX, din fontă turnată, care funcționau prin încălzire, cu jar sau cărbuni aprinși, și prin vânturare. Acestea au fost folosite până în jurul anilor ’60-’70.
Procesul de călcare a hainelor este vechi, evoluând în paralel cu confecționarea îmbrăcămintei. Se consideră că prima unealtă pentru călcatul hainelor a fost o piatră mare, grea, compactă care se aplica peste haine. Haina era întinsă pe o suprafaţă netedă, peste care se așeza piatra și se lăsa pentru o perioadă de timp. Această forma de a netezi hainele, prin presare, era cunoscută încă din Grecia Antică
Din secolul al XVII-lea și până la sfârsițul sec al XIX -lea se folosea, ca unealtă de netezit hainele, în gospodăriile țărănești, maiul de pânză sau scândura, „măngălăul” – obiect de lemn lung și dreptunghiular cu suprafaţa ondulată, pe care se netezeau rufele groase. Acestea erau spălate la râu, înfășurate, bătute în mod repetat și întinse la uscat, maiul fiind un precursor al fierului de călcat încălzit.
Există o evoluție a instrumentelor de călcat, pentru că uneltele de lucru au evoluat odată cu progresul omenirii. Întâlnit și cu denumirea de „ticlăzeu” sau „bighilău”, în Transilvania, fierul de călcat încălzit apare în sec XVII, iar din a doua jumătate a sec. XIX, apar cele încălzite cu jar/cărbune. Cele mai vechi metode de încălzire a fierului de călcat au fost prin încălzirea directă la foc, apoi cea cu jar, cărbune, cu gaz, iar apoi cu energie electrică.
În general, istoria fiarelor de călcat este strâns legată de istoria modei, iar instrumentele de călcat au fost produse de-a lungul timpului ca răspuns la necesitatea de a călca haine în funcție de stilul vestimentar promovat de modă. Acestea au generat și o evoluție variată de fiare de călcat atât prin formă cât și prin modul de încălzire.
CategoriesBlog

Costum popular din Zona Bihorului

 
Costum popular din Zona Bihorului, compus din: cămașă, poale și zadie.
Portul popular de sărbătoare din Bihor, se încadrează în tipologia costumului din zonele de vest ale țării, deoarece componența costumului prevede unele abateri de la tipul autentic al vestimentației românești, prin poalele încrețite fix, prin lipsa catrinței de la spate a costumului femeiesc, dar și prin cămașa scurtă, purtată fără brâu.
Costumul femeiesc este compus din îmbrăcămintea capului, cămașa, poale, zadia și încălțămintea. Costumul de tip vechi, are cămașa compusă din ”spătoi” și poale, ambele fiind încrețite. Poalele sunt realizate din pânză de cânepă iar spătoiul din pânză de cânepă cu bumbac. Cămașa este încrețită la gât, sub guler aflându-se ”crețurile”, iar foile de pânză sunt încheiate cu cheiță decorativă. Mâneca, terminată în volan, este încrețită cu ”scăfătură”. Ornamentul plasat pe mânecă are două forme: cea mai veche este cu ” brațe” sau ”jure”, trei benzi orizontale (pe umăr, cot și sub cot), a doua formă este cu un rând vertical, de la umăr în jos, denumit ”pe brâncă-n jos”. Poalele sunt separate de cămașă, încrețite fix pe ”pumnată” și au jos un rând de volane, ”fodori”, ornamentate.
Zadia sau catrința este purtată numai în față, prezentând o mare varietate în ierarhia ornamentației. Vara se poartă zadii din fibre vegetale, cu o bordură aleasă la poală. Ornamentația geometrică a zadiei este colorată cu o bogată gamă, în care domină roșul, verdele și vânătul liliachiu.
Brâul cu care se încinge femeia, este ornamentat linear.
Bibliografie: colecțiile Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor
Foto: costum din patrimoniul muzeului, obținut prin donație de la Jiga Marioara, colecționar
Mulțumim pe această cale tuturor celor care, de-a lungul timpului, ne-au făcut donații diverse obiecte tradiționale sau de artă populară, care au intrat, astfel, în patrimoniul muzeului!
CategoriesBlog

Timpul carnavalului Fărșangul

La auzul cuvântului „fărșang”, toată lumea se gândește la distracție, dans, la bal mascat. Puțini dintre oameni știu însă ce se sărbătorește în această perioadă, când începe și când se sfârșește.
Cercetătorii au descoperit, în unele însemnări din secolul al XV-lea, că oamenii vremii, într-o anumită perioadă a anului, se îmbrăcau în vestimentația unor personaje, se mascau.
Secole la rând, „fărșang”-ul reprezenta o sărbătoare care, de regulă, începea după Bobotează (6 ianuarie) și ținea până la începutul postului mare (postul negru) și se repeta anual. Acest interval de timp era o perioadă în care oamenii își luau rămas bun de la iarnă, așteptau primăvara și întruchipau lupta simbolică dintre iarnă și primăvară.
Obiceiurile legate de această perioadă aveau menirea de a prezenta apropierea primăverii. Înmormântarea iernii reprezenta, totodată, și alungarea răului acumulat peste an. Țăranii îmbrăcau un manechin făcut din paie, reprezentând „fărșang”-ul, care, în cadrul unei petreceri, era ars. Au existat localități în care lupta dintre iarnă și primăvară a fost prezentată/jucată de persoane costumate ca atare. Spre sfârșitul acestei perioade persoanele costumate umblau din gospodărie în gospodărie să adune donații pentru muzicanții care participau la această sărbătoare.
Odinioară nunțile erau organizate tot în această perioadă, deoarece în imaginația populară persista un crez conform căruia există o strânsă legătură între natura care se trezește și tinerii însurăței. Un rol semnificativ în alegerea partenerului de viață l-au avut balurile organizate în această perioadă. Uneori se întâmpla ca fetele care rămâneau nelogodite sau nemăritate să fie luate în derâdere.
Ultima zi a fărșangului, numită „marțea lăsării cărnii”, (húshagyókedd – cu 47 de zile înainte de Paște), reprezintă și începutul perioadei postului negru. În această zi băieții costumați vizitau gospodăriile localității, invitau gazdele la bal, jucau fetele gospodăriei și cereau bani pentru muzicieni.
În funcție de localități, obiceiul se desfășura în diferite moduri, fie prin paradă, fie obiceiul era prezentat în spații închise, de regulă la șezători.
Paradele carnavalului erau organizate în localități mai mari – comune sau orașe. Participanții la aceste parade se costumau în diferite personaje – frizer, preot, comerciant, cerșetor , medic, mireasă, mire etc., iar dialogul dintre acestea erau, de multe ori, improvizat de către participanți și aveau menirea de a prezenta calitățile și defectele personajului pe care îl întruchipau/jucau. Pe lângă aceste personaje omenești, participanții se deghizau cu drag și în animale precum ursul, calul, țapul etc.
Acest vechi obicei, cu tradiție de sute de ani, a fost readus la viață, în mai multe localități ale județului Mureș, precum Câmpenița, Breaza, Fântânele, Sâncrai, Sângeorgiu de Mureș, Glăjărie. Specificul obiceiului în aceste localități era că personajele prezentate erau întruchipate numai de băieți. După ce se aduna ceata de comedianți, aceștia treceau pe la fiecare poartă a localității, unde erau omeniți de către gazdele care, ulterior, erau invitate la bal. După colindarea fiecărei gospodării, distracția se muta în căminul cultural al localității și ținea până a doua zi dimineață.
Text: Kozma Jozsef, muzeograf
Fotografii reprezentând ”Fărșangul”, în localitatea Breaza, Mureș, 1990-2006, arhiva personală Demeter Aranka.
CategoriesBlog

Câșlegile de iarnă

Perioada sărbătorilor de iarnă se încheie cu Boboteaza, o sărbătoare cu aceleași semnificații și strat de credințe cu ale Crăciunului. Tradițiile acesteia converg în jurul ideii de purificare, de curățare generală, care însoțesc renașterea, de acum totul se va regenera.
Aceste credințe conferă timpului un caracter prevestitor, care vine și din faptul că, odată trecut solstițiul de iarnă, ziua crește și, odată cu ea, soarele și forța vieții, dar și dorința oamenilor de a se poziționa bine în raport cu ea.
Astfel, după purificarea generală, prin Botezul Domnului și prin practici de la Bobotează, intrăm într-o perioada de anticipare, de aflare a noului an agrar, prin interpretări ale vremii și ale semnelor naturii. Este o perioadă de câteva săptămâni de dezlegare numită Dulcele Crăciunului sau Câșlegile de iarnă, în care se organizau șezători.
În această perioadă, cuprinsă între sărbătorile de iarnă și intrarea în postul Paștelui, întâlnim în calendarul religios mai mulți sfinți, ținuți pentru sănătate, alungarea bolilor și a spiritelor rele, și pentru apărarea împotriva prădătorilor.
Este o perioadă fragilă atât pentru om cât și pentru natură, atât sănătatea oamenilor și a animalelor din gospodărie cât și natura, sunt vulnerabile și trebuie protejate, prin practici diverse.
În mentalitatea populară, orice boală, nenorocire sau pagubă, care se abătea asupra oamenilor sau gospodăriei era văzută ca o consecință a unui dezechilibru de natură spirituală, a raportului între forțele binelui și ale răului, care trebuia restabilit. Prin practici de influențare, bazându-se pe o gândire magică și prin religie, rugându-se la sfinți, omul tradițional acționa însăși asupra naturii lucrurilor, intervenind la originea lor, – îmblânzea spiritul bolii și al animaleor sălbatice lăsându-le ofrandă la marginea satului pentru ca boala să nu se stabilească în comunitate și animalele sălbatice să nu le atace gospodăria.
Întîlnim și o serie de practici de apărare și de purificare care vizau protejarea gospodăriei, prin afumarea cu plante magice și tămîie aprinsă a oboarelor animalelor, stropirea cu aghiasmă rămasă de la Bobotează. În această perioadă sunt mai multe sărbători populare/zile ținute împotriva lupilor și urșilor, având în centru imaginea unor animale mitologice.
În lunile ianuarie, februarie, muncile agricole erau puține, se rezumau la cele pregătitoare, la reparații și la pregătirea uneltelor, predominând muncile casnice, unde exista pericolul de accidente, de aceea întâlnim și sfinți ținuți în acest scop.
Text: Roxana Man
Bibliografie: Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, vol 1; Narcisa Alexandra Știuca, Spirala sărbătorilor
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea” Reghin
CategoriesBlog

Pâinea rituală, un prag al sărbătorii

Trecerea de la cotidian la sărbătoare trebuie solemnizată și purificată. Ea se realizează prin două acțiuni, cu finalitate alimentară, care, în context obișnuit, au aparența unor acte obișnuite, profane, dar în context sărbătoresc, însoțite de gesturi rituale, marchează intrarea în timpul sărbătorii, ca praguri. Acestea sunt făcutul pâinii și sacrificiul animal.
Pâinea și colacul, la sărbătorile de iarnă, au o semnificație de bogăție și belșug, o bunăstare generală vizată și în anul care urmează. Pâinea/colacul menesc un viitor mai bun și, prin simbolismul complex, transmit informații în comunicarea cu semenii, cu Dumnezeu dar și cu strămoșii mediind legătura între lumea de aici și cea de dincolo, prin care este asigurată liniștea.
Pâinea și colacul reprezintă dar și ofrandă și sunt pregătite pentru masa din ajunul Crăciunului, cu care sunt întâmpinați colindătorii.
Sursa: Pași spre sacru, Ofelia Văduva
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”