Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a trăit în vremea împăraților Dioclețian și Maximiam Galeriu (284-311), fiind botezat în mare taină de părinții săi, de teama cruntelor prigoane asupra creștinilor. Deși era urmașul tatălui său la conducerea cetății grecești a Tesalonicului, refuzând să participe la ceremoniile păgâne închinate victoriei împăratului într-un război cu sciții, este închis, până la încheierea lor. În închisoare este vizitat de un tânăr credincios, pe nume Nestor, care îi cere binecuvântarea pentru a se lupta cu Lie, de neam vandal, cunoscut prin puterea și năravul lui de a ucide din distracție. Împăratul, întristat de moartea lui Lie, a poruncit ca Dimitrie să fie străpuns cu sulița, iar Sf. Nestor este decapitat a doua zi.

Sf. Dimitrie este patronul soroacelor pentru tot felul de înțelegeri între slugi și stăpâni, chiriași și propietari, cei care dau și cei care primesc bani împrumut. Sf. Dimitrie încheie anul pastoral. El încuie vara și desfrunzește pădurile. Este cunoscut în popor ca ”Sân Medru” și anunță pentru țărani începerea iernii.

Există foarte multe credințe legate de această zi. În sâmbăta care precede ziua de Sân Medru se fac pomeniri pentru morți. Se împart colaci. De Sân Medru nu se lucrează deloc. Tot acum, are loc serbarea ciobanilor, este ziua în care se încheiau contractele de păstorit. Acum li se dădea ciobanilor ”untura oilor”, care avea menirea de a feri animalele de rele pe tot timpul anului. Stânele se desfac și oile pleacă la vale. Ca să afle cum va fi timpul, ciobanii întind un cojoc. Dacă se așează pe el o oaie neagră, iarna va fi blândă, dacă oaia e albă, iarna va fi cu multă zăpadă.

Cu prilejul acestei sărbători, are loc un ceremonial nocturn. Este datina să se aprindă focul, denumit ”Focul lui Sân Medru”. În preajma unui imens rug aprins de tineri, într-un loc înalt al satului (deal, munte), se adună tot satul. În mijlocul grămezii de lemne, se împlântă un arbore din pădure, de obicei un brad, care îl simboliza pe Sân Medru, substitut al zeului fitomorf, care moare pentru a renaște anual. Din focul lui Sân Medru, la plecare, oamenii luau cărbuni aprinși cu care fertilizau grădinile și livezile. În legătură cu această noapte exista și o credință legată de vreme: dacă după apus va fi lună plină și cer senin, iarna va fi bună. În caz contrar, va fi o iarnă grea.

 

Sursă: Maria Borzan, Roxana Maria Man, Calendarul creștin ortodox în iconografie, Târgu Mureș, 2008