În localităţile din zona Văii Gurghiului se strângeau doi până la cinci oameni, îşi pregăteau uneltele, mâncarea, băutura şi porneau de dimineaţă spre locurile ştiute. Instrumentarul necesar pentru prinderea albinelor era compus din: “cornul” confecţionat din lemn de esenţă moale sau din corn de vită, secţionat, cu o înălţime de 7-9 cm, la partea de sus se închidea cu un dop, iar “gura” se putea închide şi deschide cu un căpăcel mobil ce culisa într-un lăcaş tăiat şi scobit în corn, care pe la mijlocul înălţimii era prevăzut cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Fagurii folosiţi pe tot parcursul vânătorii trebuiau luaţi de la un stup bătrân, deoarece erau mai rezistenţi la căldură, dimensiunea lor depăşea cu 3-4 cm diametrul de la baza cornului. Alte ustensile necesare sunt: ceara pentru fum, vasul în care se făcea mursa, iasca şi merindarea.
Ajunşi într-o poiană, căutau un loc de unde să poată observa mai bine zborul albinelor şi să instaleze “masa” (o cioată, un boschet, o piatră mai mare sau o ridicătură de pământ). Pe o merindare albă se punea fagurele în care se turna mierea curată. Între timp albinele se ademeneau mai întâi cu fum de ceară cu iască, apoi erau prinse de pe flori şi introduse în corn (maxim 6 albine). Cornul se punea peste fagure, căpăcelul se trăgea încet, albinele dădeau de momeală şi, când se linişteau, însemna că începea hrănirea. Din acest moment se putea lua cornul, aşteptându-se momentul desprinderii albinelor de pe fagure, urmat de zborul în rotocoale tot mai lungi şi mai înalte, până ajungeau la înălţimea necesară observării reperelor, de unde zburau în linie dreaptă către stup.
În cele mai multe cazuri prima hrănire nu era sigură, deoarece albinele se dezorientau în timpul şederii în corn şi puteau greşi direcţia de zbor către stup, de aceea se aştepta până la întoarcerea lor la fagure şi de abia atunci se urmărea direcţia de zbor.
La a doua hrănire (de data aceasta cu mursă, albinele îşi luau direcţia chiar de pe fagure fără să mai facă rotocoale şi de data aceasta se calcula timpul parcurs care depindea foarte mult de condiţiile atmosferice.
Observând direcţia de zbor, oamenii îşi alegeau un reper, mai prindeau câteva albine de pe fagure, le introduceau în corn şi mutau masa la reperul ales pe direcţia de zbor. Cu o mutare a “mesei” de la hrănirea iniţială se ajungea de obicei într-o poiană
mare, de unde începea să se îngreuneze observarea direcţiei de zbor din cauza copacilor.
Atunci căutau un arbore mai înalt în vârful căruia să poată instala “masa” şi dădeau din nou drumul albinelor din corn la hrănire. Pe măsură ce se apropiau cu mutările de stup, albinele vor face cursele de dute-vino la intervale de timp mai scurte. Continuau astfel până ajungeau la arborele cu stupul.

Sursa: Badea, Anton; Badea-Ţuţuianu, Adriana, Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor în unele localităţi de pe Valea Gurghiului şi cursul Mureşului Superior, în: Apulum, 2000, 37, nr. 2, p.327-336.
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”