Însoțind omul în toate împrejurările vieții sale, cotidiene, sărbătorești și ceremoniale, din copilărie până la bătrânețe, costumul popular este un ansamblu material, cu funcții utilitare, dar și o creație culturală totodată, purtătoare de semne și simboluri, un pregnant mijloc de comunicare în cadrul comunității rurale tradiționale, un limbaj vizual expresiv cu multiple semnificații.
În evidențierea coordonatelor fundamentale ale specificului național, costumul joacă un rol deosebit de important, sintetizând întreaga dimensiune existențială și spirituală a etniei care l-a creat.
Mai mult decât orice fenomen de cultură, portul popular reflectă structuri sociale, mentalități, credințe, tradiții și datini, diferite de la o etnie la alta. Deși nevoia de îmbrăcăminte este universală, imperios necesară, ca și nevoia de hrană și adăpost, costumul popular a cunoscut forme particulare, de la o arie de civilizație la alta, de la o perioadă istorică la alta, fiind modelat diferit, în culturi diferite. De aici izvorăsc bogăția și diversitatea tipurilor de costum, cu variantele lor morfologice, decorative și cromatice, putându-se vorbi de sisteme vestimentare, de opțiuni și de reguli vestimentare specifice fiecărei etnii.
Zonele etnografice constituie unități creatoare, deținătoare și regeneratoare de spiritualitate, de valori și tradiții, unele cu specific local, altele comune tuturor ținuturilor românești. Diferențierile locale ale peisajului etnografic au impus delimitarea, în zone, a ținuturilor, care reprezintă trăsături comune în tipologia așezărilor, în port, profilul ocupațiilor etc. Aceste delimitări ușurează localizarea diferitelor fenomene etnografice. Locuitorii satelor de pe întreg cuprinsul țării, de-a lungul secolelor, au creat o cultură populară, materială și spirituală, de o bogăție și originalitate de forme rar întâlnite. Unitatea culturii populare românești s-a păstrat de-a lungul veacurilor, prin legătura dintre zonele înalte și cele joase. Datorită factorilor demografici și economici, numărul gospodăriilor a sporit mereu și, odată cu ele, au crescut și satele, lărgindu-și suprafața construită.
Unele zone etnografice, bine individualizate, sunt numite de locuitori: Țara Zarandului, Țara Oașului, Țara Maramureșului, Țara Hțegului,Țara Loviștei.
Pornind de la oameni și de la obiectele plăsmuite de ei, alături de limbă, obiceiuri și tradiții, costumul popular constituie o emblemă de cunoaștere, o marcă a identității etnice. Însoțind omul în toate împrejurările vieții sale, de la naștere și până la moarte, costumul popular este un purtător de semne și simboluri. Costumul popular românesc, ca și oricare alt costum popular, este o combinație a tradițiilor locale, zonale, a așezării geografice, a climei, reflectă și starea socială sau materială, ocazia cu care este purtat, o emblemă de indentificare a spațiului local.
Cojocăritul este un meșteșug strâns legat de una dintre cele mai importante ocupații de bază și anume creșterea animalelor, în special a oilor. Cojocul este o haină lucrată din blană de miel, integrată în portul popular românesc, în special la costumele de sărbătoare. Formele cojocăritului s-au schimbat de-a lungul timpului, datorită influențelor sociale și tehnologice. Practicile recente s-au adaptat la tendințele actuale ale modei. Pregătirea pieilor se face prin tăbăcire (dubitul pieilor), se uscau, se vopseau, se croiau și se coseau. Un aspect important al cojocăritului era decorarea sau împodobirea obiectelor prin broderii cu lână, mătase, cu mărgele, paiete etc. De obicei, la un cojoc se întâlnesc mai multe tehnici, dar cea mai importantă este broderia. Fiecare cojocar are propriile sale rețete de prelucrare.
Cojocăritul întotdeauna a ocupat un loc important în domeniul confecționării pieselor din piei. În a doua jumătate a secolului XIX și în secolul XX, în fiecare regiune, activau meșteri cojocari.
(Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, București, 2006)