Cămașa face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri, cu origini în portul tracilor, geților și dacilor.

Cămășa tradițională prezintă diferențe de la o regiune la alta nu numai prin textura materialelor ci și prin modelele și broderiile aplicate. La cămașa cu ciupag, principalele câmpuri ornamentale sunt gulerul, ciupagul și mânecile. Gulerul se cosea separat- pe dos, în cruci, pe fir. Atât în partea superioară cât și în cea inferioară, gulerul se întărea cu cusături care aveau rolul de a –l feri de uzură.

Ciupagul este un element decorativ de forma unui trapez, amplasat sub gulerul cămășii, cusut printr-o tehnică veche pe ,,încreț” fiind considerat cel mai important câmp ornamental care a dat însăși numele cămășii. Motivele ornamentale cusute pe ciupag sunt geometrice, predominând rombul și x-ul , dar întâlnim și motive skeomorfe, zoomorfe, fitomorfe.

Tehnica de realizare era destul de dificilă, presupunând multă îndemânare și pricepere, de aceea nu toate femeile știau să-l execute. În zona Mureșului ciupagul mai este numit și ,,chept” sau ,,cept”, culorile predominante fiind roșu și negru. Dimensiunile ciupagului erau diferite de la o zonă la alta, dând naștere multor variante locale, la fel ca și mânecile, care, aveau un decor îmbogățit cu ornamente.

Gulerul, ciupagul și mânecile erau cusute separat. Pânzăturile din care era cusută cămașa, erau utilizate în funcție de ocazia la care era purtată: numai din cânepă pentru zilele de lucru și din cânepă amestecată, bumbac , in sau bumbac asociat cu in, pentru zilele de sărbătoare.

În toate zonele țării în care este purtată această cămașă împreuna cu catrința cu trup vânăt, partea superioară a cămășii este întâlnită sub numele de spăcel sau cămeșă, fiind croită separat de poale.