Este cunoscut că oamenii din vechime s-au ocupat cu creșterea animalelor, pentru a obține de la acestea produse necesare hranei și îmbrăcămintei. Între acestea, oaia, de la care au folosit carnea, laptele, în diferite feluri brânza, urda, zăr și lâna.
Lâna se folosește la confecționarea îmbrăcămintei și nu numai, spre deosebire de cânepă, care crește din pământ și este mai aspră și mai răcoroasă. Lâna crește pe corpul animalului (al oii) și este în strânsă legătură cu corpul ei, până ajunge să fie tunsă. S-a constatat de către specialiști că firul de lână văzut la microscop este gol pe dinăuntru și că are proprietăți de încălzire.
Prima fază de lucru pentru prelucrarea lânii este tunsul acesteia de pe oaie, după care se spală și se clătește în mai multe ape, până iese tot „usucul” (un fel de grăsime) pe care îl produce corpul oii. După ce se usucă bine, lâna se „scarmănă”. Cu mulți ani în urmă, s-au folosit niște piepteni manuali, cam de 25 cm pătrați, prevăzuți cu niște dinți încovoiați, din sârmă durabilă și care aveau „mânere”. Între pieptenii aceia, care se numeau „brebeni”, se punea un smoc de lână scărmănată. Se purtau „brebenii” cu mâinile până observau că era pieptănată lâna. „Brebenii” s-au folosit până au apărut „daracele” mecanice, care piaptănă și fac lâna caiere și astfel s-a înlesnit foarte mult lucrul.
Următoarea etapă este torsul lânii, după trebuință, mai subțire pentru urzit la pănură și la țoale, mai groasă pentru bătut la țoale și la pănură, pentru sumane și uioșe. Din lâna mai lungă și mai păroasă, se torcea un fir foarte foarte subțire care, îmbinate două laolaltă și răsucite cu „răsucitoarea”, se obținea un fir trainic folosit la încheiatul țoalelor și la „tivitura” lor, la încheiatul „cioarecilor” albi de sărbători. Pe încheietura lor se cosea frumos un „brânel” care dădea o frumusețe aparte „cioarecilor”. În Postul Crăciunului, tatăl meu avea teancuri multe de „cioareci”, croiți pentru oamenii din sat, că era mare meșter la croit, la cusut și la făcutul „brânelului”.
Lâna toarsă, sortată pe categorii de grosime, o puneau femeile pe „rășchitor”, o făceau „jârebgi”, „scule” sau gheme pentru bătut. Din lâna neagră făceau și „cioareci” de purtat. Pentru lepedee, lâna era vopsită în diferite culori, acasă, ori o duceau la vopsitorie.
”Am prins și acele vremuri în care femeile țeseau în război rochii, șurțuri, năfremi, cătrințe, pentru care lâna trebuia toarsă foarte, foarte subțire. Lâna de urzit la țoale și la pănură trebuia toarsă subțire și firul trainic sucit bine, că avea să treacă prin „ițe” și prin „spată”. Lâna de bătut la țoale trebuia toarsă groasă și „înfânată”, ca să se facă bine la „piuă”. Pentru pănura de „cioareci”, se folosea lâna tunsă de pe „cârlane”, adică de pe „mielele” care erau în al doilea an de viață, că aceea era mai moale”(Maria Bucin Crișan)
Pentru lepedeele alese se făceau „guși” de diferite culori, care erau băgate în „rost” cu mâna, foarte migălos, iar cele „învârstate” se țeseau cu „suveica”. „Obielele” pentru opincile de iarnă erau făcute tot din pănură albă. Cele de purtat erau făcute din pănură neagră ori „săină”, din care erau făcuți și „cioarecii” de purtat. Ca să fie mai moi, acea pănură era purtată numai la vâltoare, nu era bătută în piuă. Ațele cu care erau legate obielele din opinci, numite „nojițe”, erau făcute, mai demult, din păr de capră, apoi din lână. Acum se mai leagă și cu curele din piele.
Lâna era folosită și ca izolator, uneori, ca să nu pătrundă frigul,era așezată printre grinzi în podul casei.
„Jârebgile” vopsite, după ce se uscau, se puneau pe „vârtelniță” și se depănau. Lâna făcută gheme se pune pe urzar, cu un „rost”, atâția „razi” după cum ai nevoie. „Teara” obținută se pune pe război și în „rostul” ei se pun doi „fuștei”. Firele se dau prin „ițe” și prin „spată”, la rând, după „rost”, apoi se leagă la sulul dinainte de un „rodorar”. În partea de jos a ițelor, cu niște ațe, se leagă „călcătorile”, care poartă „ițele”. Lâna de bătut se pune pe „țevi”, pe care le învârte „sucala” manual, se bagă în suveică și începe țesutul.
Lâna trece prin mai multe faze de lucru până ajunge în țoale, lepedee, păretare, cioareci, sumane, uioșe, desagi, straițe și tot ce a trebuit la o casă, inclusiv îmbrăcămintea necesară. Se făceau „brăcini” tricolore și de alte culori, „baiere” frumos împletite „în trei”, în patru dungi. Baiera se punea la desagi, la straiță, la furca de tors. Cătrințele de lână, rochiile, șurțurile, erau legate cu baieră de lână. Se folosea baiera de lână și la legănuțul cel mic și cel mare al copilului. Tot cu ea se legau lumânările și un metru de material pentru copil, la botez. La sărbători, mameleîncingeau pe copiii mai mici cu o „băierucă”, tot din lână, peste cămășuță.
Cănacii de la turcă și zurgălăii feciorilor, când mergeau la joc și la nuntă, tot din lână erau făcuți. La cai și acum se pun niște cănaci mari, de culoare roșie, din lână, și un cănăcel mic își pune stăpânul cailor și la „corbaciul” cu care îi mână. Cu cănaci de lână se împodobeau plugușoarele cu care mergeau copiii în seara de Anul Nou prin sat.
La Florii, de ziua morților, se legau la mărțișoare „căpețele” de lână colorată, în multe culori iar oamenii le puneau la morminte. Primăvara se puneau cănăcei de culoare roșie în urechi la miei, de dragul lor și copiii se bucurau.
”Țăranul, de mic copil a îndrăgit oile. Acuma toate s-au schimbat, mâncăm și ne îmbrăcăm din prăvălie. Unii aruncă lâna pe pâraie, alții îi dau foc. Femeile nu mai torc, nu mai țes, fetele tinere nu știu să toarcă, pentru că nici mamele lor nu mai știu și nu are cine să le învețe. Doamne ferește de o schimbare totală a lumii, că oamenii nu or mai ști cum se folosește materia primă, în cazul de față lâna”(Maria Bucin Crișan)
