Luna noiembrie și sărbătoarea Sf. Andrei anunță un timp profund transformator, multiple credințe și acțiuni care inițiază înnoirea omului, se deschid porți spre lumea de dincolo și se creează punți de legătură cu forțe misterioase, nevăzute.

Numirea lunii decembrie după o sărbătoare a lunii precedente are temeiul unui început, un prag ce deschide o etapă nouă, dintr-un șir de zile și sărbători ale sfârșitului de toamnă și începutului de iarnă. Sărbătoarea are mai multe dennumiri, Andrei de Iarnă, Cap de Iarnă, Sântandrei, Moș Andrei, Indrea și este asociată cu o zeitate a lupilor.

Numele apostolului Andrei, legat de lupi, face referire la vechea denumire a dacilor, daoi (lupi), și la simbolul steagul cu înfățișarea balaurului cu cap de lup. Lupul a fost considerat un simbol al sanctuarelor dacice iar unele legende spun că animalul lunar a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei iar căpetenia lupilor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustiu. [1]

Sf. Apostol Andrei s-a născut în Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona și fratele lui Petru, a fost primul ucenic al Domnului Hristos. Înainte de a fi apostolul Domnului, Sf. Andrei a fost ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. L-a însoțit pe Mântuitor în Țările Sfinte, fiind martor al minunilor săvârșite, a văzut patimile Domnului, a plâns moartea Lui și s-a întărit în credință prin Înviere.

Sfântul Andrei este primul dintre apostoli care a propovăduit Evanghelia la geto-daci, pe teritoriul Dobrogei, fiindu-i atribuită încreștinarea poporului român, considerată una dintre cele mai importante figuri ale ortodoxismului și întemeietorul Bisericii Creștine, pe meleagurile noastre. A murit ca martir, răstignit pe o cruce în formă de x, care și-a luat numele de crucea Sf Andrei.[2]

Ajunul sărbătorii este un timp măsurat în ceasuri rele și descărcări karmice, aflat sub forța demonică a unor amenințări văzute sau nevăzute ce puteau lua forme diverse (fiare sălbatice, lupi, strigoi etc). Un moment vulnerabil în comunitatea sătească, în care era vizat, în mod esențial, echilibrul între potențialul distructiv și protecție.

În acest scop, în satele românești se săvârșeau ritualuri de apărare, mai ales în Noaptea de Sântandrei, numită și Noaptea strigoilor, când oamenii își amintesc obiceiuri, datini și credințe de demult. Pentru a-și feri casa de duhuri necurate, nu măturau, nu scoteau gunoiul afară și nu dădeau nimic cu împrumut. Femeile făceau un amestec de usturoi, leuștean și gunoi de grajd, cu care ungeau ferestrele, ușa casei și oborul animalelor pentru a alunga duhurile rele.[3] Se știa că în noaptea Sf. Andrei, în fața spiritelor rele, prea puternice pentru a fi înfruntate, apărarea însemna așteptare și rugăciune în interiorul casei, până la trecerea pericolului.

Noaptea de Sf. Andrei era bună pentru vrăji. Se zice că acum veneau ursitoarele la fete pentru a le vorbi în vis despre ursit, iar ele făceau o turtă sărată pe care o consumau seara pentru a-l visa.

Copiii taie ramuri de măr sau păr si le pun la înflorit până la Sf. Vasile, când merg cu sorcova.

De Sf. Andrei se făcea sarea vitelor, un drob de sare descântat și învelit în pânză, îngropat sub pragul ușii grajdului. Această sare se dezgropa la Sf. Gheorghe și se dădea vitelor, amestecată cu tărâțe și făină pentru a le feri de farmece și de hoți de mană.

 

Note, bibliografie

[1][2] Borzan M., Man, R Calendarul creștin ortodox în iconografie, Ed Nico, Tg Mureș, 2008

[3 ]Inf. Emilia Sorlea, Pietriș Vale, Mureș

Fotografie realizată de Anton Badea, în anul 1963, la Orșova (jud. Mureș)

Icoană pe lemn, patrimoniul Muzeului Etnografic „Anton Badea”