CategoriesArhiva Blog
By

30 noiembrie – Sărbătoarea Sf. Apostol Andrei

Luna noiembrie și sărbătoarea Sf. Andrei anunță un timp profund transformator, multiple credințe și acțiuni care inițiază înnoirea omului, se deschid porți spre lumea de dincolo și se creează punți de legătură cu forțe misterioase, nevăzute.
Numirea lunii decembrie după o sărbătoare a lunii precedente are temeiul unui început, un prag ce deschide o etapă nouă, dintr-un șir de zile și sărbători ale sfârșitului de toamnă și începutului de iarnă. Sărbătoarea are mai multe dennumiri, Andrei de Iarnă, Cap de Iarnă, Sântandrei, Moș Andrei, Indrea și este asociată cu o zeitate a lupilor.
Numele apostolului Andrei, legat de lupi, face referire la vechea denumire a dacilor, daoi (lupi), și la simbolul steagul cu înfățișarea balaurului cu cap de lup. Lupul a fost considerat un simbol al sanctuarelor dacice iar unele legende spun că animalul lunar a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei iar căpetenia lupilor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustiu. [1]
Sf. Apostol Andrei s-a născut în Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona și fratele lui Petru, a fost primul ucenic al Domnului Hristos. Înainte de a fi apostolul Domnului, Sf. Andrei a fost ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. L-a însoțit pe Mântuitor în Țările Sfinte, fiind martor al minunilor săvârșite, a văzut patimile Domnului, a plâns moartea Lui și s-a întărit în credință prin Înviere.
Sfântul Andrei este primul dintre apostoli care a propovăduit Evanghelia la geto-daci, pe teritoriul Dobrogei, fiindu-i atribuită încreștinarea poporului român, considerată una dintre cele mai importante figuri ale ortodoxismului și întemeietorul Bisericii Creștine, pe meleagurile noastre. A murit ca martir, răstignit pe o cruce în formă de x, care și-a luat numele de crucea Sf Andrei.[2]
Ajunul sărbătorii este un timp măsurat în ceasuri rele și descărcări karmice, aflat sub forța demonică a unor amenințări văzute sau nevăzute ce puteau lua forme diverse (fiare sălbatice, lupi, strigoi etc). Un moment vulnerabil în comunitatea sătească, în care era vizat, în mod esențial, echilibrul între potențialul distructiv și protecție.
În acest scop, în satele românești se săvârșeau ritualuri de apărare, mai ales în Noaptea de Sântandrei, numită și Noaptea strigoilor, când oamenii își amintesc obiceiuri, datini și credințe de demult. Pentru a-și feri casa de duhuri necurate, nu măturau, nu scoteau gunoiul afară și nu dădeau nimic cu împrumut. Femeile făceau un amestec de usturoi, leuștean și gunoi de grajd, cu care ungeau ferestrele, ușa casei și oborul animalelor pentru a alunga duhurile rele.[3] Se știa că în noaptea Sf. Andrei, în fața spiritelor rele, prea puternice pentru a fi înfruntate, apărarea însemna așteptare și rugăciune în interiorul casei, până la trecerea pericolului.
Noaptea de Sf. Andrei era bună pentru vrăji. Se zice că acum veneau ursitoarele la fete pentru a le vorbi în vis despre ursit, iar ele făceau o turtă sărată pe care o consumau seara pentru a-l visa.
Copiii taie ramuri de măr sau păr si le pun la înflorit până la Sf. Vasile, când merg cu sorcova.
De Sf. Andrei se făcea sarea vitelor, un drob de sare descântat și învelit în pânză, îngropat sub pragul ușii grajdului. Această sare se dezgropa la Sf. Gheorghe și se dădea vitelor, amestecată cu tărâțe și făină pentru a le feri de farmece și de hoți de mană.
 
Note, bibliografie
[1][2] Borzan M., Man, R Calendarul creștin ortodox în iconografie, Ed Nico, Tg Mureș, 2008
[3 ]Inf. Emilia Sorlea, Pietriș Vale, Mureș
Fotografie realizată de Anton Badea, în anul 1963, la Orșova (jud. Mureș)
Icoană pe lemn, patrimoniul Muzeului Etnografic „Anton Badea”
CategoriesArhiva Blog
By

Prelucrarea lânii

Lâna se folosea la confecționarea îmbrăcămintei și nu numai, spre deosebire de cânepă, care era mai aspră și mai răcoroasă.
Prima fază de lucru era tunsul acesteia de pe oaie, după care se spăla și se clătea în mai multe ape, până ieșea „usucul” (grăsimea) pe care îl produce corpul oii. După uscare, lâna se „scarmănă”. Cu mulți ani în urmă, s-au folosit piepteni manuali, pătrați, prevăzuți cu dinți încovoiați, din sârmă cu „mânere”. Între pieptenii aceia, care se numeau „brebeni”, se punea un smoc de lână scărmănată. Se purtau „brebenii” cu mâinile până observau că era pieptănată lâna. „Brebenii” s-au folosit până au apărut „daracele” mecanice, care piaptănă și fac lâna caiere și astfel s-a înlesnit mult lucrul.
Următoarea etapă este torsul lânii, după trebuință, mai subțire pentru urzit la pănură și la țoale, mai groasă pentru bătut la țoale și la pănură, pentru sumane și uioșe. Din lâna mai lungă și mai păroasă, se torcea un fir foarte foarte subțire care, îmbinate două laolaltă și răsucite cu „răsucitoarea”, se obținea un fir trainic folosit la încheiatul țoalelor și la „tivitura” lor, la încheiatul „cioarecilor” albi de sărbători. Pe încheietura lor se cosea frumos un „brânel” care dădea o frumusețe aparte „cioarecilor”.
Lâna toarsă, sortată pe categorii de grosime, o puneau femeile pe „rășchitor”, o făceau „jârebgi”, „scule” sau gheme pentru bătut. Din lâna neagră făceau și „cioareci” de purtat. Pentru lepedee, lâna era vopsită în diferite culori, acasă, ori la vopsitorie.
Femeile țeseau în război rochii, șurțuri, năfremi, cătrințe, pentru care lâna trebuia toarsă foarte subțire. Lâna de urzit la țoale și la pănură trebuia toarsă subțire și firul trainic sucit bine, că avea să treacă prin „ițe” și prin „spată”. Lâna de bătut la țoale trebuia toarsă groasă și „înfânată”, ca să se facă bine la „piuă”. Pentru pănura de „cioareci”, se folosea lâna tunsă de pe „cârlane”, adică de pe „mielele” care erau în al doilea an de viață, că aceea era mai moale”.
Pentru lepedeele alese se făceau „guși” de diferite culori, care erau băgate în „rost” cu mâna, foarte migălos, iar cele „învârstate” se țeseau cu „suveica”. „Obielele” pentru opincile de iarnă erau făcute tot din pănură albă. Cele de purtat erau făcute din pănură neagră ori „săină”, din care erau făcuți și „cioarecii” de purtat. Ca să fie mai moi, acea pănură era purtată numai la vâltoare, nu era bătută în piuă. Ațele cu care erau legate obielele din opinci, numite „nojițe”, erau făcute, mai demult, din păr de capră, apoi din lână. Acum se mai leagă și cu curele din piele.
Lâna era folosită și ca izolator, uneori, ca să nu pătrundă frigul,era așezată printre grinzi în podul casei.
„Jârebgile” vopsite, după ce se uscau, se puneau pe „vârtelniță” și se depănau. Lâna făcută gheme se pune pe urzar, cu un „rost”, atâția „razi” după cum ai nevoie. „Teara” obținută se pune pe război și în „rostul” ei se pun doi „fuștei”. Firele se dau prin „ițe” și prin „spată”, la rând, după „rost”, apoi se leagă la sulul dinainte de un „rodorar”. În partea de jos a ițelor, cu niște ațe, se leagă „călcătorile”, care poartă „ițele”. Lâna de bătut se pune pe „țevi”, pe care le învârte „sucala” manual, se bagă în suveică și începe țesutul.
Lâna trece prin mai multe faze de lucru până ajunge în țoale, lepedee, păretare, cioareci, sumane, uioșe, desagi, straițe și tot ce a trebuit la o casă, inclusiv îmbrăcămintea necesară. Se făceau „brăcini” tricolore și de alte culori, „baiere” frumos împletite „în trei”, în patru dungi. Baiera se punea la desagi, la straiță, la furca de tors. Cătrințele de lână, rochiile, șurțurile, erau legate cu baieră de lână. Se folosea baiera de lână și la legănuțul cel mic și cel mare al copilului. Tot cu ea se legau lumânările și un metru de material pentru copil, la botez. La sărbători, mameleîncingeau pe copiii mai mici cu o „băierucă”, tot din lână, peste cămășuță.
Cănacii de la turcă și zurgălăii feciorilor, când mergeau la joc și la nuntă, erau făcuți tot din lână . Cu cănaci de lână se împodobeau plugușoarele cu care mergeau copiii în seara de Anul Nou prin sat.
La Florii, de ziua morților, se legau la mărțișoare „căpețele” de lână colorată, în multe culori iar oamenii le puneau la morminte. ”Țăranul, de mic copil a îndrăgit oile. Acuma toate s-au schimbat, mâncăm și ne îmbrăcăm din prăvălie. Unii aruncă lâna pe pâraie, alții îi dau foc. Femeile nu mai torc, nu mai țes, fetele tinere nu știu să toarcă, pentru că nici mamele lor nu mai știu și nu are cine să le învețe”.
 
Inf. Maria Bucin Crișan, Sânmihaiu de Pădure, jud. Mureș v. 83 ani
CategoriesArhiva Blog
By

Vâltoarea, o tradiție de sute de ani

Vâltoarea e o instalație populară de spălare a rufelor care nu a încetat să fie folosită la țară până în zilele noastre.
Vâltoarea din satul Pietriș Vale, județul Mureș, este în familia Emiliei Sorlea de cinci generații. Odată, alături de vâltoare, pe iazul pe care este amenajată, se mai aflau: casa morii, cu moara de cereale, ”ciocanele” de ulei și o piuă de haine, care au funcționat până în anii ’60.
În fiecare toamnă și primăvară, mai ales înainte de sarbători, femeile din sat și din satele vecine aduceau aici țoale, covoare, lepedee, fețe de masă, „când e apa tare să se facă în vâltoare”. Le înmuiau în săpun și le așezau în cuva de lemn, în locul de revărsare al apei, pentru 10-20 de minute, apoi erau lăsate la scurs și întinse pe rudă la soare.
În sat e o liniște de jur împrejur iar viața simplă continuă și azi după aceleași rânduieli. Înainte de Crăciun, femeile își aduc la vâltoare rufe, tot ce au lucrat, în principal, în casă, atât pentru curățarea lor, dar mai ales pentru împrospătare și pentru a nu prinde molii, ” trebuie să le grijim, acum nu mai știe nimeni să facă pănură, nici să țese, nu mai ai pe cine să înveți!”, ne-a mărturisit Emilia Sorlea.
CategoriesArhiva Blog
By

Sărbătoarea Adventului

Seria sărbătorilor de iarnă începe cu prima zi de Advent, astfel încât din noiembrie încep pregătirile pentru una din cele mai mari și iubite sărbători ale comunităților romano-catolică, greco-catolică, calvină și luterană. Cuvântul advent provine din termenul latin „adventus Domini”, care înseamnă „venirea Domnului”. În lumea creștină catolică și protestantă, adventul cuprinde perioada celor 4 săptămâni – 4 duminici – calculate dinaintea Crăciunului.
Adventul este o perioadă de pregătire pentru sărbători și de așteptare care începe din a patra duminică dinaintea Crăciunului (25 decembrie) – duminica cea mai apropiată de Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) și durează până la Crăciun.
Atmosfera magică a sărbătorii a fost modelată nu numai de mitologia așteptării Crăciunului, ci și de dorul după căldură, după lumină, după viața regenerabilă.
Până la solstițiul de iarnă, zilele devin din ce în ce mai scurte, iar întunericul din jurul nostru crește. Drept urmare se credea că aprinderea unei lumânări de pe cununa/coronița de Advent, săptămână de săptămână va aduce lumina Crăciunului în acele gospodării/case, unde este așteptat Hristos.
Din punct de vedere religios, Adventul înseamnă pregătirea spirituală a omului pentru venirea lui Isus și apropierea acestuia față de Dumnezeu.
 
Tradiții și obiceiuri
Originea acestei sărbători își are rădăcinile în secolul al V-lea și s-a răspândit împreună cu sărbătoarea Crăciunului. În anul 1611, Sinodul de la Trnava (Slovacia) a interzis organizarea de nunți și petreceri din prima duminică de Advent până la Bobotează. În secolul al XIX-lea se mai întâlnea obiceiul, mai ales în rândul persoanelor în vârstă prin participarea în această perioadă la liturghiile religioase din zori, cunoscute sub denumirea de rorate. Un alt obicei în această perioadă era organizat de fetele ajunse la vârsta măritișului care, conform credinței, mâncau bomboane sau miere pentru a-i îndulci pe potențialii pretendenți în momentul în care clopotele bisericilor chemau credincioșii la slujbă.
 
Coronița Adventului
Tradiția Coroniței provine probabil din credința străveche că cercul – cercul magic – ne protejează de rău. Se credea că, cu ajutorul acestuia se pot elimina spiritele rele din casă.
Cu trecerea timpului tradiția împletirii coroniței – din cetini de brad – s-a pierdut în timp, dar a fost reînviată – în 1838 – de un pastor protestant pe nume Johann Heinrich Wichern. Preotul a făcut o coroană de Advent de mărimea unei roți de car, pe care a așezat 24 de lumânări. Conform obiceiului în fiecare zi a săptămânii se aprindea o lumânare albă şi una roșie în fiecare duminică. Ideea s-a răspândit rapid în rândul populaţiei, iar în 1860 s-a hotărât reducerea dimensiunii coroanei la o coroniță de pin pe care să se așeze doar 4 lumânări, ca simbol al celor patru duminici din perioada Adventului. Culoarea lumânărilor, cu o singură excepție, este violet: simbolizând pocăința și convertirea. În ordinea aprinderii, a treia lumânare este roz și simbolizează bucuria festivă, bucuria maternă a Mariei. Fiecare lumânare aprinsă simbolizează un concept: credință, speranță, iubire, bucurie.
Conform simbolisticii religiei catolice, fiecare lumânare face referire la o persoană sau la o comunitate:
Adam şi Eva – primii oameni cărora Dumnezeu le-a promis mântuirea (credinţa);
Poporul evreu – căruia i s-a promis că va veni Mesia (speranța);
Ioan Botezătorul – care a vestit venirea lui Isus și a pregătit calea către inimile oamenilor (iubire);
Fecioara Maria – care a născut pe Fiul lui Dumnezeu (lumânarea roz – bucurie).
 
Calendarul Adventului
Calendarul Adventului, atât de popular în rândul copiilor, este un instrument de măsurare a timpului în această perioadă, avertizându-ne totodată de trecerea acestuia, care se încheie cu sărbătoarea Crăciunului. Ferestrele de pe calendare trebuie deschise zilnic una câte una. În spatele acestora fiind ascunsă câte o bomboană.
Primul calendar de acest tip a fost realizat în 1908 la o editură din München. Ideea i-a aparținut mamei lui Gerhard Lang, viitorul producător. Sătulă de întrebările frecvente ale fiului său: „Cât mai trebuie să doarmă până la Crăciun?” a luat un carton şi l-a împărţit în 24 de câmpuri. În câmpurile create a agățat câte o bomboană, din care fiul său putea să mănânce câte una în fiecare zi până la Crăciun.
Pe baza acestei experienţe din copilărie, Lang a creat primul său calendar de acest fel, care a rămas, de atunci, în uz.
 
Bibliografie:
Makkai Endre és Nagy Ödön: Adatok téli néphagyományaink ismeretéhez (Kolozsvár, Erdélyi Tudományos Füzetek)
Németh Henrietta: Adventi szokások, hagyományok
CategoriesArhiva Blog
By

21 noiembrie – Ovidenia – Intrarea Maicii Domnului în biserică

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, prăznuită la 21 noiembrie, este o sărbătoare a Luminii, prima din Postul Crăciunului. Intrarea în templul din Ierusalim, a Sfintei Fecioare Maria, înseamnă vestirea ”tainei celei ascunse din veac”, prin care „Fiul lui Dumnezeu Fiul Fecioarei se face”. Nici un om nu a ales vreodată să se nască din nou, să vină la existență din cineva. Singur Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, s-a născut mai înainte de veci”. [1]
Ziua aducerii Sfintei Fecioare la templu, este o zi de pocăință și sfințenie. Această ”Intrare” nu este înțeleasă de credincioși doar ca înfățișarea Maicii Domnului în templul de piatră din Ierusalim, ci, mai ales, drept primirea ei în raiul în care nici un om nu a ajuns după Căderea în păcat.[2]
Sărbătoarea este întâlnită sub numele de ,,Ovidenia” sau ,,Vovidenia”. Termenul de ovidenie provine de la rusescul ,,văvedenie”(intrare). În această zi s-a „vedit” lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o 3]. De aici provine credința că această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, ,,pentru vederi”. Un interval de timp al schimbării și înnoirii, inițiat prin practici religioase, povestiri meteorologice si astrologice, acte rituale, magice, aflate sub semnul sacralității și al unor semnificații creștine.
În Transilvania, ziua începea cu Filipu cel Mare, care a fost făcut Sfânt de către Dumnezeu, iar mai tărziu a rămas șchiop, pentru că s-a abătut de la dreapta credință.
Ovidenia este o sărbătoare a luminii care învinge întunericul iernii. În unele povestiri populare, se spune că în această zi, s-a născut Iisus Hristos, se deschid cerurile iar animalele încep să vorbească.
De Ovidenie, oamenii petrec noaptea cu lumină, lumânări și focuri aprinse, privesc cerul și citesc în stele anul care va veni. Este noaptea când vrăjitoarele descântă, fac farmece, leagă și dezleagă, pentru că, începând de acum și până la Sântandrei ,,văd cel mai bine”. Se aprind lumânări pentru cei răpuși de moarte violentă și se aduc ofrande speciale pentru copiii morți nebotezați. Lumânarea de la Ovidenie își păstrează puterile magice peste an și numai la lumina ei se poate vedea, în fântână, chipul ursitului. [4]

Roxana Maria Man

Note și bibliografie

[1][2][3]Borzan M., Man R.., Calendarul creștin ortodox în iconografie
[4]Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed.Elion, București 2003

Fotografie realizată de Anton Badea în anul 1962, la Vătava (jud. Mureș), arhiva muzeureghin.ro