Cununa grâului este un vechi obicei agrar, menit să asigure rodnicia pământului, organizat la sfârşitul secerişului.

Obiectul ceremonial, care se face din spice la sfârşit de seceriş, se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba popii, barba lui Dumnezeu. El stă în centrul desfăşurării ceremonialelor şi reprezintă cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul.

În cadrul obiceiului, nu se cunoaște un ceremonial aparte de începere a muncii. Până la terminarea seceratului, când se face cununa, munca decurge după rânduiala îndătinată. La amiază se oferă clăcaşilor rachiu, apoi li se servește masa. După masă urmează ceasul de odihnă.

Pe tot timpul seceratului, fetele seceră iar flăcăii cosesc şi leagă snopii. Snopii sunt aşezaţi în clăi, în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se pune o „căciulă” – un snop aşezat vertical, cu spicele în jos.

Ceremonialul cununii urmează câteva momente: pregătirea cetelor de secerători, strângerea recoltei în comun şi împletirea cununii, constituirea alaiului şi plecarea lui la casa gazdei, ritualul udării cu apă a cununii, masa tradiţională la casa gazdei, jocul.

La sfârşitul secerişului se împletește o cunună din cele mai frumoase spice luate din ultimul snop, sau dintr-o bucată de holdă lăsată anume nesecerată. Împletirea se face în 3, ca părul femeii. Cununa este împletită de 3,4 femei, având formă circulară. În unele locuri cununa are formă de buzdugan, cruce simplă sau cu mai multe braţe. Odată terminată cununa, este adusă în mijlocul secerătorilor care întind în jurul ei o horă, apoi o predau celei care urma să o poarte.

Cununa de spice se aşează pe capul celei mai harnice fete, de obicei nemăritată, dacă îndeplinea anumite condiţii de castitate, hărnicie, frumuseţe, să aibă ambii părinţi etc; se formează alaiul şi cu cântecul cununii se îndreaptă către sat, spre casa gazdei.

Alaiul este compus din fete tinere, neveste, vârstnici, feciori care au ajutat la recoltat. În frunte, muzica şi gospodarul, după aceea, cununa urmată de fete şi feciori. Tot timpul drumului fetele cântă „Cântecul cununii”.

În sat, cununa este aşteptată şi udată la toate porţile cu apă din abundenţă, această datină simbolizând străvechi rituri de fertilitate. În felul acesta, întreg satul participă la desfăşurarea ceremonialului.

Când alaiul ajunge la casa gazdei, este aşteptat la poartă cu căni cu apă, cununa este din nou udată. Alaiul intra apoi în casă, unde este aşteptat de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin/ rachiu. Ei ocolesc de trei ori masa cântând, apoi aşează în mod solemn cununa pe masă.

Gazda ia cununa, o atârnă la grindă şi o păstrează până la semănatul următor. Urmează masa oferită de gazdă celor care au luat parte la secerat şi apoi petrecerea și jocul.

Text – Roxana Maria Man

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

Celebrare a naturii vindecătoare, un elixir al atenției și un tribut adus energiilor feminine, a stării absolute de prezență, Sânzienele ne dezvăluie legătura tainică, sacră, invizibilă între ființa umană și natură, a unității vieții și creației, a echilibrului feminin-masculin, a nondiviziunii, nuanțându-ne umanitatea, care servește unei cunoașteri infinite fără trecut.

Sărbătoare a trezirii, a tăcerii și păcii interioare, a naturii ce poartă în ea eterne contradicții, asemenea cerului ce ține furtunile și lumina soarelui, păstrează perechile de lumină și umbră, bucurie și durere, cerul și pământul, muritor și nemuritor – cu creșterea, devenirea și maturizarea, un spațiu ce permite, făcând loc fiecărei părți, etape, să fie, conectând cu tot ceea ce este.

Sărbătoarea mai este numită și Drăgaica. Ținută la solstițiul de vară, această zi era considerată ziua soarelui, când Soarele se odihnește și îl poți vedea ”jucând pe cer”. În vremuri vechi, era considerat sfânt, ”Sfântul Soare”, care luminează pământul, dă viață și căldură, iar oamenii i se închinau de la răsărit până la apus.

Sânzienele, cu ziua cea mai lungă și însorită din an, când soarele e în cel mai înalt loc pe cer, sunt o demonstrație vie, a naturii care dăinuie prin schimbare, prin treceri repetate, stagnări și renunțări, prin reîntoarceri ce pregătesc și inițiază o nouă evoluție. O sărbătoare a forței din nevăzut, unde viața se rearanjează deopotrivă dedesubt, ca semnițele în pământ, crescând în rădăcini, sau la suprafață, prin tulpini și flori, și care onorează creșterea, evoluția, în toate formele, echilibrat și armonios, moartea și renașterea.

Ritmul creșterii și revenirea au fost, din cele mai vechi timpuri, asociate naturii, energiei feminine. O serie de schimbări din natură, transformări, epuizarea, regenerarea, transmit corespondențe și semnificații într-o manieră unitară dezvăluind un sens intuit de oameni. În acestea se regăsesc și practicile tradiționale. În zorii zilei de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, femeile bătrâne, culegeau florile cu roua pe ele, pentru a le folosi la tratarea unor boli, dureri sau ca diverse remedii.

Sărbătoarea păstrează un amestec de credințe arhaice, păgâne și creștine. Mijlocul verii sau solstițiul de vară a fost de demult marcat prin festivități și ritualuri, fiind considerat un timp ales, o perioadă semnificativă a anului. Vara nu mai are putere și se pregătește ”să aducă rod bun și puteri vindecătoare”.

Sufletul poartă amprenta trăirilor și experiențelor ancestrale, ele ascund taine profunde, care modelează existența. O arhivă de amintiri, viziuni, gesturi neterminate care recreează și rescriu viața dinspre trecut, sunt o eternă amintire că vindecarea, alchimizarea și transformarea traumei în dar, nu are loc întâmplător, ci la un moment potrivit, inițiatic.

Universul oglindește originea comună a sufletului și a naturii, supuse acelorași legi și ritmuri, care, când sunt văzute, recunoscute, revendicate, respectate, prin condiții corecte, ating o maturitate,- pragul când se naște o energie nouă. Sanctificarea acestui timp este în legătură cu puterea vindecătoare și cu virtuțile plantelor. De Sânziene , fetele culeg florile albe sau galbene și își împletesc cu ele cununi sau le prind la brâu. Cununile se aruncau pe casă, fiecare membru al familiei având cununa lui, sau erau puse la răscruci de drumuri, la porți, pentru protecție.

Natura ne vorbește despre forța ei, despre cădere, răbdare și sacrificiu, despre pășirea în propria putere. Sărbătoarea era considerată un reper până la care trebuiau finalizate anumite munci, legate de întreținerea culturilor, a recoltelor și de timpul de coacere, timpul pentru cules.

Sânzienele sunt flori înzestrate cu trăsături omenești – dacă le cunoști limba ele îți vorbesc, ”ia-mă că eu sunt bună pentru dragoste”, alta, ”eu sunt bună pentru noroc, pentru sănătate” – aparțin acelorași credințe ce evidențiază manifestarea feminină în ființa vie, a atingerii care deschide inima, unde iubirea capătă formă și se oferă, chemarea de a oferi, de a hrăni, de a contopi.

Se spune că Sânziana, sora Soarelui, Sântioana, a fost o fată fecioară care, ducându-se la câmp, a făcut o cunună din flori galbene. Venind acasă, a aruncat cununa pe acoperiş, zicând: „Cunună, de te vei opri pe casă, voi trăi şi voi avea viaţă lungă, iar de vei pica jos, voi muri!” Cununa a căzut şi fata a murit. De aici, a rămas obiceiul ca de Sânziene să se arunce pe case cununi din flori de sânziene, dar nu cu gând de moarte, ci de viaţă şi dragoste

Odinioară, obiceiul de a face cununi din flori de sânziene, cu funcţie apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor, grădinilor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, inundaţii, vijelie, furtună), era întâlnit în toate satele.

Sânzienele, întruchipând mișcări ale sufletului, sunt descrise ca zâne ale aerului, ce zboară și se prind în horă, aduc rod bobului de grâu, vindecare și putere plantelor de leac. Văzduhul, asociat cu tărâmul magic, unde se întâmplă lucruri fantastice, este un substitut al inconștientului sugerând sursa, izvorul vieții, al tinereții și al nemuririi.

De Sânziene este și praznicul nașterii Sf Ioan Botezătorul, unul din cei mai mari sfinți, prezicător și botezător cu patru sărbători dedicate, cel care a pregătit venirea Mântuitorului și pe oameni pentru a-l primi printre ei pe Creatorul lumii.

Sărbătoarea de Sânziene a rămas, în tradiția populară, forma sublimă în care natura își transmite învățăturile – timpul e un mister. Nu totul e menit să rămână, iar ceea ce e menit să vină va veni.

Roxana Maria Man – articol publicat în Revista Vatra Veche nr.6/2025

Fotografii din arhiva muzeulreghin.ro

“Udatul nevestelor” este un obicei vechi – a cărui origine se pierde în negura vremurilor. Astăzi oamenii îşi amintesc doar că li se udă picioarele tinerelor neveste pentru a fi mămoase, vesele, să fie ferite de rele şi necazuri şi să aibă rod de copii frumoşi, sănătoşi.

Pierzându-şi rosturile tradiţionale şi practicile magice de care probabil era însoţit, obiceiul a devenit, în ultimele decenii, prilej de manifestare colectivă a bucuriei de a trăi, de întâmpinare a naturii ce dă în rod.

Fără îndoială că, în formele vechi, el era menit să aducă recolte bogate. Mai târziu, acest rost s-a pierdut – obiceiul a devenit o distracţie a feciorilor, aruncarea în apă fiind înlocuită cu o petrecere care se făcea cu vinul sau cu ţuica plătite ca răscumpărare.

Pe lângă caracterul de străvechi rit de fertilitate, obiceiul „Udatul nevestelor” are şi un important rol social în viaţa satului. Prin el se disting tinerele perechi – fiind, de asemenea, consfinţită intrarea oficială a lor în rândul celor căsătoriţi – putea fi chiar un rit de trecere – intrarea tinerelor perechi în rândul însuraţilor.

Stropitul cu apă este o acţiune obişnuită în cadrul obiceiurilor legate de agricultură – aduce rodirea. Aici are menirea de a ajuta rodirea prin cântec, dans şi rit. Dansul care se joacă nu este un dans ceremonial aparte ci unul obişnuit în regiune, Bătuta, un joc adus de locuitorii văii din Moldova subcarpatică, ca mărturie a legăturilor economice şi culturale între Transilvania şi Moldova, de-a lungul veacurilor, Ţigăneasca – o metamorfoză a ceardaşului maghiar împrumutată de populaţia băştinaşă şi De-a lungul, vechiul şi bătrânul joc ardelenesc.

Şi cântecele cântate de lăutari erau din repertoriul satului – un cântec face aluzie directă la obiceiul udatului nevestelor. Cea mai importantă recuzită a obiceiului este Steagul – un băţ în vârful căruia se lega o năframă împodobită cu frunze şi flori. Steagul se făcea de către jucători.

Părţile descriptive legate de actele cu semnificaţie rituală au dispărut. Astăzi accentul cade pe dans şi udatul cu apă ca semn sărbătoresc al integrării tinerelor neveste în comunitatea sătească şi pe veselia cu care este sărbătorită această nouă calitate a femeii – cea de nevastă.

În această zi – a doua zi de Rusalii – după slujba de la biserică oamenii, tineri şi bătrâni, în frumoasele costume populare – şurţul cu peană şi cătrinţa la femei, cioareci, cămaşă cu barburi, chimirul şi clopul cu mărgele la bărbaţi, se adună la podul Hodacului.

În jurul amiezii, când soarele cade în cumpăna cerului, domolindu-şi razele fierbinţi, ceteraşii încep o bătută cu foc, oamenii încep să joace lin după melodia duioasă a jocului ardelean, De-a lungul.

După terminarea jocului, soţii nevestelor udate şi cei care le-au udat nevestele se pierd în lungul râului, unde petrec până târziu.

Despre «udatul nevestelor» vorbeşte o legendă din partea locului – „nevestele erau udate odată cu udatul ţarinii cu apă din Lacul Albastru, luată înainte de apariţia zorilor”.

Legenda, culeasă de la Tudoran Constantin, din comuna Hodac – Dubişte, nr.853, spune că pe Valea Gurghiului – în partea de răsărit a râului, era un lac mare. Se pare că un cataclism, posibil un cutremur de pământ a surpat stânca care închidea Lacul Albastru, din care au mai rămas aici numai bazele fostului baraj – «Stânca Arşiţei» de 1179 m şi Stânca Urşui de 1800 m, aşezate faţă în faţă, cu o deschizătură de 10 km, cu diametrul stâncii de 100 m, respectiv 180 m.

Odată cu ruperea barajului, apa a distrus totul în cale, rămânând ca martor a înălţimii de odinioară a pământului cele două stânci care barau lacul şi Cetatea Gurghiului, care ulterior, de la daci şi până în zilele noastre, a adăpostit pe culmile ei principi şi prinţi fugari şi cete de haiduci, precum şi locuri de spânzurătoare pentru cei condamnaţi de familia Bornemisza din Gurghiu.

Legenda mai spune că erau udate nevestele odată cu stropirea ţarinii – cu apă din lac, luată înainte de apariţia zorilor, în aceiaşi zi, spune informatorul «după miezul nopţii ierau svârliţ în valuri tăţ fişorii ş fetele care nu aveau uăchi albaştri, ş nu ştiau să cânte, ăia tăţ erau trimeş la o zână din fundul lacului şî ia învăţa taina cântărilor».

Udatul nevestelor se mai poate găsi în cântece, descântece şi chiar în bocete, care ne-au rămas mărturie prin ani, acest obicei având rădăcini adânc înfipte în trecut. În descântecele folosite de fetele bătrâne găsim câteva secvenţe referitoare la acest obicei. Descântecul cules de la Farcaş Fironima spune: «În zori, când ziua se bate cu noaptea, fata nemăritată trebuia să fie pe malul lacului Gurghiu numai în catrinţă, despletită cu o mătură de mesteacăn în mână, cu o rujă (trandafir) din grădină, înflorită, în acea noapte şi nevăzută decât de ea, cu o cofă din lemn în care să nu se găsească bucată de fier. Fata îngenunchează pe malul apei cu faţa la răsărit, cu mătura în mâna stângă şi cu ruja în dreapta şi dând cu mătura pe luciul apei zice:

„Fugi făcătura dracului

Pe dealuri

Pe valuri

În stâncile dracului

Unde cocoşii nu cântă

Câinii nu latră

Oamenii nu se scoală

Fugi din calea zorilor

Din drumul surorilor

În valuri înecate

De lume blestemate.”

Zicând aceste vorbe, fata aruncă mătura în apă, ruja o udă în apă, o ridică deasupra capului şi se udă cu apa de pe floare zicând:

Cum albinele vin la floare

Şi florile se îndreaptă spre soare

Cum razele soarelui cad în câmpie

Aşa să-mi vie bărbatul mie.

Apoi cu mâna stângă ia cofa plină cu apă, pune ruja în ea, se stropeşte din nou, de data aceasta stând în picioare, apoi ruja plină cu apă cum este o pune sub cămaşă, în sân – unde rămâne până după apusul soarelui. Cu apa din cofă se udă zicând:

Cum valuri vin

Să-mi vină feciori

Să-mi vină peţitori

Să fiu cea mai frumoasă

Cea mai drăgăstoasă

Din joc

Din vale

Din şăzătoare

Să asculte oamenii glasul meu

Cum ascultă glasul cucului în Tireu…

Text – M. Borzan, R. M. Man, Din zestrea ținutului mureșean, Tg. Mureș, 2015

Costumul femeiesc săsesc din zona Reghinului cuprinde cămaşa, poale, şurţ, rochie, petele, ceapţă, cravată, năframă, cizme și borten.

Cămaşa femeiască, cu poale sau fără, este realizată din pânză în două iţe, din bumbac, și încreţită în jurul gâtului. Cusătura ornamentală este realizată pe încreţ, tip ciupag, dispusă de jur-împrejur sub guler cu motive realizate în stil geometric – romb, cuce în X, pătrat etc. Aceeaşi broderie este transpusă și la capătul mânecilor foarte largi care se încheie cu o brăţară (bentiţă) îngustă.

Poalele ataşate de cămaşă erau confecţionate din pânză dură de cânepă, pentru zilele de lucru, iar cele de sărbătoare (piesă separată de cămaşă) din jolj alb, cusute şi tivite la maşină, încreţite la brâu şi prinse într-o panglică albă cu formă tronconică

Rochia cu laibăr era purtată de femei şi de sărbători, dar mai ales în zile de lucru. Erau confecţionate la maşina de cusut, din stofă neagră cu vrâste albastru-închis – sau din diferite materiale cumpărate (cu motive florale). La Ideciu, fetele purtau duminica rochii de barşon, iar la joc purtau poale şi şurţ alb. La confirmare, fetele din Batoş, purtau rochii din barşon negru cu laibăr cu garnitură, colţişori roşii şi şnur de mătase groasă, cu floricele colorate. Aceste rochii nu se mai purtau după confirmare, se păstrau, se moşteneau şi se foloseau de urmaşe la aceeaşi ocazie.

De Rusalii, fetele îmbrăcau fuste albe largi, cu şurţuri colorate de „păr”, albastre, vişinii etc., cu floricele şi laibere. Apoi, toată vara, aveau această ţinută în zilele de sărbătoare. La Dedrad, în sâmbăta Floriilor, când se făcea examinarea tinerilor confirmanzi, fetele îmbrăcau rochii (fuste) albastru-închis sau negre din catifea, o jachetă din acelaşi material, cu aplicaţii sau paiete şi un şorţ de culoare închisă, din catifea sau mătase.

Şorţul purtat peste poale este din pânză albă de bumbac sau din jolj, de formă trapezoidală, cu ajur de jur-împrejur. Motivele ornamentale sunt cusute cu bumbac mercerizat alb, ordonate în registre cu organizare lineară: val, meandru, pătrat, romb, cruce, frunze, lalele (Batoş). Alte şorţuri (Ideciu de Sus) sunt confecţionate din jolj alb, ornamentate cu cusături cu arnici negru sau roşu şi alb în punct de cruciuliţă simplă şi împletită. La Ideciu, şurţurile erau cusute numai cu negru şi aveau pe margini dantelă din bumbac negru mercerizat, cu „şpiţ”. Motivele decorative sunt geometrice: val, pătrat, cruce în X; fitomorfe: ramura, frunza, pomul vieţii; florale: lalele, trandafiri, buchete. În zilele de post se purtau şurţuri negre. În zilele obişnuite, şurţurile erau colorate, cu floricele.

Brâul realizat din catifea neagră este ornamentat cu broderie plină după desen, pe toată suprafaţa, realizată cu mătase policromă în motive vegetale şi florale: ramura, frunza, trandafiri, lăcrămioare. Se prindea cu o cataramă metalică ornamentală.

Cravata – două panglici de catifea neagră industrială cu franjuri la capete, la gât tip fundă, sunt ornamentate cu buchete florale – garoafe, albăstrele, trandafiri, margarete – realizate în broderie plină cu mătase policromă, la capete având franjuri din mătase neagră.

Ceapţa, care împodobea capul femeilor măritate, se confecţiona (Ideciu de Sus) din catifea neagră (barşon) brodată cu mătase policromă în motive florale, decor completat cu mărgele, şnur metalic auriu, paiete. De la ceapţă atârnă pe piept petele la fel brodate. Ceapţa era primul cadou pe care îl primea mireasa de la soacră, pe care o punea pe cap când începea dansul miresei la nuntă. La Batoş ceapţa miresei era din voal alb brodat plin cu valuri, romburi, pomul vieţii sau din mătase brodată industrial cu decor realist – trandafiri, ramuri, frunze.

Cepţe purtau şi fetiţele, confecţionate din pânză de mătase brodată industrial, garnisită pe margini cu barşon negru. De la saşi au împrumutat şi româncele ceapţa.

Bortenul din catifea neagră, de formă cilindrică ornamentat cu ace ornamentale, flori din hârtie, fir metalic, perle, paiete, mărgele, de la care atârnă pe spate, până la glezne, panglici multicolore – câte 6 – decorate cu motive florale de provenienţă industrială sau panglici de catifea neagră brodate cu buchete florale şi terminate cu franjuri de mătase neagră, era purtat pe cap de fete ca podoabă. Bortenul era purtat de fete pentru prima dată în duminica Floriilor, la confirmare, când erau îmbrăcate în haine albe, simbol al purităţii – cămaşă albă, poale albe, şorţ alb bogat brodat şi un laibăr închis la culoare. La nuntă miresele puneau în partea de sus a bortenului o cunună din floricele şi un voal alb subţire, la spate, cu broderii sau aplicaţii florale, împletituri din fir auriu sau mătase. După cununie, mireasa era condusă de mire şi de domnişorul de onoare în casa unde avea să locuiască de atunci înainte. Aici, bortenul era luat jos pentru totdeauna.

Năframa femeilor căsătorite, la Ideciu, era din catifea neagră, cu franjuri din bumbac negru împletiţi în romburi, cu decor plasat pe un colţ – broderie plină cu mătase vernil, roşie, albastră, albă, în motive vegetale şi florale. Duminica purtau năfrămi de „păr” (lână fină), iar de la vârsta de 60 de ani numai negre, iar cele tinere purtau năfrămi albe cu flori sau baticuri colorate. La diferite ocazii, purtau şi basmale de mătase.

Sursă : Livia Rusu – Portul popular săsesc din zona Reghinului, Rev. Moșteniri culturale, 2008

Imagine diapozitiv, Anton Badea, 1968