CategoriesArhiva Blog

26 octombrie – Sfântul Dumitru sau Sânmedru, sfârșitul anului pastoral

Sfântul Dumitru este ultima și cea mai importantă sărbătoare de toamnă, care după obiceiurile pastorale, marchează începutul iernii. În credința populară anul este împărțit în vară și iarnă, iar Sânmedru face trecerea spre iarnă.

Semnificația religioasă a sărbătorii este oferită de Marele Mucenic Dumitru, sărbătorit la 26 octombrie, cunoscut ca unul dintre cei mai mari sfinți militanți, prăzniuți atât în Biserica Ortodoxă cât și în cea Catolică. A fost asimilat de popor ca și Izvoditor de mir și făcător de minuni. A fost întemnițat pentru credința în Hristos, la douăzeci și șase ale lunii octombrie, și a fost împuns de către ostași cu sulița în coasta dreaptă, la fel cum a fost împuns Hristos. Moartea acestui sfânt, la sfârșitul lunii octombrie, a fost înțeleasă de către țărani ca reprezentând moartea naturii.

Pentru ciobani, la Sânmedru se desfac stânele, acest moment fiind socotit sfârșitul anului pastoral, ocazie cu care au loc mai multe activități: organizarea de târguri de toamnă, încheierea socotelilor făcute cu jumătate de an în urmă, la Sângeorz, încercări de a afla cum e vremea și ce spor vor avea turmele.

Credințele și legendele populare îl înfățișează pe Sânmedru ca pe un bătrân obișnuit, păstor sau crescător de vite, socotit a fi veghetorul caselor și paznicul care-i apără pe oameni și gospodăriile de fiarele sălbatice. Acum, în plină iarnă, într-o perioadă de îmbătrânire simbolică a timpului, se consideră că zeitatea populară a naturii moare și învie simbolic în cadrul unui ceremonial nocturn asemănator revelionului, numit ,,Focul lui Sânmedru”, la care participă întreaga comunitate sătească. Caracterul funerar al focului are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoșilor pentru asigurarea unui an fertil și bogat în recolte.

Focul are menirea de a alunga fiarele, de a încălzi morții, precum și puteri roditoare. Acest ceremonial este concretizat în pomenile de Sânmedru, când se dădeau ofrande, mai exact sâmbăta de dinainte, când sufletele celor morți ieșeau din pământ și se puteau face strigoi, năpăstuindu-i pe cei vii. Este un sfârșit de an cultic, destinat strămoșilor și vegetației care, prin acte rituale de purificare, fertilitate și apotropaice, anunță un timp al anului nou care, îngropat acum, va renaște mai bun și cu recolte bogate.

CategoriesArhiva Blog

Coborâtul oilor de la munte

Coborâtul oilor de la munte numit și „Ospăţul oilor” este o sărbătoare care încheie anul pastoral şi care se organizează la 14 octombrie de ziua Cuvioasei Paraschiva. Localnicii numesc această zi şi Vinerea Mare pentru că, spun ei, Sfânta Vinere era ocrotitoarea ciobanilor.
În ziua de 14 octombrie, în Vinerea Mare, turma se sparge, oile se aleg, se hotărăşte unde se face tomnatul, se face plata ciobanilor şi se sărbătoreşte printr-un „ospăţ” întoarcerea oilor şi a ciobanilor. Începe acum a doua perioadă a anului pastoral, caracterizată prin fertilitate, apariţia mieilor primăvara şi absenţa randamentului economic.
În decursul anilor, datorită transformărilor economice şi social-politice, tipul arhaic de păstorit a suferit numeroase modificări şi în satele de pe la noi, iar ciobănia nu mai este o meserie cum era înainte, poate şi datorită scăderii numărului de animale.
În aceste sate, stânile urmează o tradiție de familie. Stâna lui Gavril din satul Bonzărești, situată în partea de nord-est a hotarului comunal, alcătuit dintr-un şir de culmi compacte, este o stână propriu-zisă, cu toate dotările specifice. Stâna, căreia i se mai spune şi sălaş, este o construcţie aproape pătrată, din scândură, cu acoperişul în două ape. Ea este un însemn al obârşiei şi vetrei străbune, aici se prepară caşul, urda, jântiţa; aici se găseşte comarnicul (poliţa pe care se pune caşul la uscat), un pat, o masă, vasele pentru prepararea produselor şi vatra liberă. Inventarul pastoral de la stână şi-a păstrat neschimbată denumirea, în funcţie de rosturile lui şi cuprinde, printre altele: blidele, budaca (vas de lemn pentru adunatul laptelui), bodârlăul, ceaonul din fontă pentru mămăligă, cel din cupru pentru fiert zărul, comarnicul, crinta (suport din scândură pentru scurs caşul), covata (vas de lemn pentru frământat brânza), găleata (vas din lemn pentru muls), linguri pentru prepararea laptelui, pânzătură (ţesătura prin care se strecoară caşul), pirostria (suport de metal pentru pus ceaunul la foc), sălşerul (o cracă cu cioturi pe care se pun vasele la uscat).
Aproape de stână se află grajdul şi strunga, ocolul oilor. Despre strungă, legea bătrânească spune că trebuie mutată la 8-10 zile, pentru a feri oile de „boala sufocării” şi pentru gunoirea păşunii.
Momentele importante ale sărbătorii sunt: alegerea oilor – stabilirea tomnatului, socoteala ciobanilor, masa, rugăciunea preotului şi petrecerea.
Mai întâi, din strungă se alege oaia pe care o taie la ospăţ, apoi şeful de stână cheamă proprietarii să-şi aleagă oile – fiecare după semnul de proprietate
Cei care au oi şi nu au fost în vărat plătesc văratul cu două cupe de făină de mălai sau două cupe de porumb boabe şi/ sau o sumă de bani. Tot în stabilirea „bgirului” sunt trecute şi cele 5,5 kg brânză şi 0,500 kg urdă pe care ciobanul le dă pentru o oaie proprietarului.
Ciobanii trebuie să dea socoteală pentru oile lipsă. Dacă nu pot arăta urechile cu semnul de proprietate, trebuie să le plătească la valoarea pieţei. Scopul practic al acestei ocupaţii îl constituie valorificarea produselor. Dintotdeauna această ocupaţie a avut un rol important, în general, dar într-un mod special pentru comunitatea celor ce o practică.
 
Sursa : Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din Zestrea Ținutului Mureșean, Tg Mureș, 2009
CategoriesBlog

Festivalul Dovlecilor

Toamna strângem recolta și sărbătorim că avem pentru ce să fim recunoscători. Asa cum vedeți avem o gradină, printre căsuțe, vie și pomi fructiferi.
 
O clacă cu elevi, pentru că așa lucrau oamenii în trecut, nu erau singuri la muncile de peste an, iar adunarea recoltei era o bucurie împărtășită, rezultatul unui an întreg de eforturi.
Pregătim împreună cămara pentru iarnă, facem zacuscă, pâne coaptă și mere la cuptor!
 
Inaugurăm ”Satul bunicilor”, o expoziție realizată din dovleci sculptați, de către elevii și cadrele didactice de la Colegiul „Petru Maior” și Școala Gimnazială „Alexandru Ceușianu”.
Vă întâmpinăm cu un dans al viei pregătit de copiii de la After School Joy.
 
Evenimentul este organizat de After School Joy, Muzeul Etnografic „Anton Badea” și Municipiul Reghin, cu participarea Liceului „Lucian Blaga”, Asociației Zestrea Satului Dulcea, Dealurile Uilei.
 
Să țină vremea cu noi, vă așteptăm cu drag!
CategoriesArhiva Blog

Culesul porumbului

Toamna se strângea porumbul. Se făcea clacă la cules iar apoi la desfăcat.

Claca la desfăcat se organiza la o gazdă unde erau chemați nuzicanți cu fluier, vioară sau acordeon, iar pentru lucru erau chemate femei, fete și feciori. Toată lumea ajuta, cucuruzul era desfăcut și cărat în pod cu sacul și coșărci. Ştiuleţii de cucuruz mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați în târnaţ.

În timpul desfăcatului, spuneau poveşti, ghicitori şi cântau. Drept răsplată, primeau scoruşe şi jinars de la gazdă, iar la sfârşitul clăcii, o masă destul de bogată.

După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.

Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case. Aşa se ajutau ţăranii între ei. Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin reprezentând culesul porumbului la Hodac, jud. Mureș (1969)

CategoriesBlog

Culesul strugurilor

Culesul viei, când rodul e bogat, a fost din vechime una din cele mai așteptate și iubite munci de toamnă în gospodăriile țărănești și în podgorii.
Culesul începea după Ziua Crucii. Oamenii se adunau în clacă în vie și strângeau în coșuri de nuiele, găleți de lemn, doage, cofe, donițe de toate mărimile ciorchinii de struguri pe care îi mutau apoi în ciubere mari pentru a fi zdrobiți și mustuiți.
După cules se storceau strugurii mustuiți. Unul din procedeele cele mai vechi era ”călcarea” într-o albie scobită dintr-un trunchi de copac, prevăzută cu o gură de scurgere.
Tradiţia cultivării viţei de vie în această zonă aduce cu ea obiceiuri specifice, menţionate din cele mai vechi timpuri. Astfel, aflăm despre modul în care viticultura a influențat dezvoltarea comunităților și viața economică.
În satele de pe lângă Reghin, Uila, Batoș, cu întinderi mai mari viticole, era obiceiul ca preotul din sat să sfinţească via şi butoaiele pentru vin, ca şi în anul viitor gospodarii să se bucure de o recoltă bogată.
O serie de credințe și obiceiuri însoțeau activitățile și ne amintesc de vremurile de demult: „strugurii din ultima tufă de vie nu trebuiau culeşi”, erau păstraţi ca ofrandă pentru păsările cerului, numiți în limbaj popular „Strugurii lui Dumnezeu”, așa cum încă își amintesc sătenii.
În vii se făceau focuri şi gospodarii sărbătoreau rodul noii recolte cu mâncare şi băutură, slănină țuică și vin. La cules participau în special familia, rudele și vecinii, iar după jumătatea lunii octombrie aveau loc baluri.
Cultura viței de vie a lăsat urme în cultura materială – obiecte ce vorbesc despre oameni și ocupație, cât și în cultura spirituală, imaterială – obiceiuri specifice – Dansul viilor de la Batoș (obicei săsesc), etc.
Pentru storsul strugurilor s-au folosit mai multe teascuri, reprezentând stadii evolutive ale instalațiilor populare. Unul din acestea este Teascul cu șurub de lemn de la Batoș expus în secția în aer liber din muzeu, care datează din 1863. Roxana Maria Man
 
Fotografii din arhiva muzeulreghin.ro