În cultura veche românească oamenii se ghidau după un calendar care indica datele sărbătorilor și obiceiurilor.
Perioada cuprinsă între 25 ianuarie și 2 februarie este cunoscută sub numele de ”Filipii de Iarnă”. Această sărbătoare marchează în calendarul popular sfârșitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor, începută cu 80 de zile în urmă, la ”Filipii de Toamnă”.
Filipii sunt zeități protectoare, care ocroteau animalele din gospodării și aveau puterea de a asmuți lupii asupra celor care nu-i cinstesc cum se cuvine. Filipii de Iarnă erau ținuți de obicei în satele colinare și de munte unde lupul reprezenta o primejdie destul de mare. Se știe despre lup, că odată intrat într-un adăpost de vite sau într-o turmă de oi, sfâșie prada la întâmplare pentru o întreagă haită. Pe unde trece lupul rămâne prăpăd. Această vietate a fost personificată și aleasă simbol mitic de către strămoșii noștri. Ei l-au invocat în luptă dar și în alte împrejurări, așa cum îl reprezintă obiceiurile, mitologia, folclorul și arta populară românească.
În aceste zile nu se coase, nu se spală pe cap și nu se dă cu împrumut, pentru că altfel lupii vor mânca vitele. În prima zi de Filipi, femeile lipeau gura sobei cu lut ca să se lege și gura lupilor. La hornul casei se agață o secure, existând credința ca astfel vor fi uitate animalele din gospodărie. În zilele Filipilor de Iarnă se fac și prevestiri cu privire la vremea ce va urma. Dacă în perioada următoare va fi lună plină, atunci anul va fi unul roditor, iar dacă va fi ger fără ploaie sau ninsoare, atunci luna februarie va fi una ploioasă.
Prin aceste manifestări ceremoniale ale Filipilor, lupul sugerează mitologic, ideea străveche a legăturii dintre naștere și moarte, fertilitate și sterilitate.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Gledin, Bistrița-Năsăud, 1967

Anul Nou, precedat de Ajun, era, în mentalitatea populară, un prag important, primul moment din cursul unui an când ,,se deschide cerul și Dumnezeu se uită pe pământ”. Cerul este sfânt, fiind creat de Dumnezeu ca lăcaș al sfinților îngeri. Cerul se deschide la sărbătorile mari , Anul Nou, Bobotează, Paști, dar numai oamenii buni și drepți îl văd deschis.
Prima zi din noul an începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, acesta fiind unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. În toate localitățile se credea că, de Anul Nou, oamenii au posibilitatea de a afla cum va fi timpul și recolta în noul an. Colindatul de Anul Nou cunoaște foarte multe forme: cu turca, cu vasilica, cu plugul, cu sorcova , steaua, vergelul și cu plugușorul.
În Ajun de Anul Nou copiii mergeau la colindat cu Plugușorul . Acesta este un obicei străvechi agrar, având la origine un ritual sacru de manifestare a dorințelor unei recolte bogate, având ca subiect munca depusă pentru obținerea pâinii. Cunoscut și sub alte denumiri, ca ,,plugul”, ,,plugarii”, plugușorul are un caracter simbolic , având la origine o incantație magică. Copiii sunt primii care pornesc cu plugușorul , primind în schimbul urărilor de an bun , colaci, fructe sau bani. Ei își făceau un pluguleț dintr-o ramură de pom, cu două crăcuțe în forma coarnelor de plug. De acestea atârnau un clopoțel, acoperit cu o bucată de pânză și un buhai dintr-o putină legată la capăt cu o bucată de piele de oaie, prin care erau trase câteva fire de păr de cal. Apoi își pregăteau un bici și textul plugușorului. Când mergeau pe uliță, copiii pocneau din bice, trăgeau cu mâna pe firele buhaiului strigând „hăi, hăi!” alături de textul plugușorului, care era o narare în versuri a principalelor lucrări agricole, de la semănat până la obținerea pâinii. În final, gazdei îi erau făcute urări de sănătate și belșug. Motivele agrare sunt numeroase în colindele tradiționale, existând încă din vechime.

În imagine copii cu plugușorul din Idicel Sat (Jud. Mureș), 1969. Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

Seria sărbătorilor de iarnă începe cu prima zi de Advent, astfel încât din noiembrie încep pregătirile pentru una din cele mai mari și iubite sărbători din lumea creștină. Cuvântul advent provine din termenul latin „adventus Domini”, care înseamnă „venirea Domnului”. În lumea creștină catolică și protestantă, adventul cuprinde perioada celor 4 săptămâni – 4 duminici – calculate dinaintea Crăciunului.
Adventul este o perioadă de pregătire pentru sărbători, o perioadă de așteptare care începe din a patra duminică dinaintea Crăciunului (25 decembrie) – duminica cea mai apropiată de Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) și durează până la Crăciun.
Atmosfera magică a sărbătorii a fost modelată nu numai de mitologia așteptării Crăciunului, ci și de dorul după căldură, după lumină, după viața regenerabilă.
Până la solstițiul de iarnă, zilele devin din ce în ce mai scurte, iar întunericul din jurul nostru crește. Drept urmare se credea că aprinderea a câte unei lumânări de pe cununa/coronița de Advent, săptămână de săptămână va aduce lumina Crăciunului în acele gospodării/case, unde este așteptat Hristos.
Din punct de vedere religios, Adventul înseamnă pregătirea spirituală a omului pentru venirea lui Isus și apropierea acestuia față de Dumnezeu.

Tradiții și obiceiuri
Originea acestei sărbători își are rădăcinile în secolul al V-lea și s-a răspândit împreună cu sărbătoarea Crăciunului. În anul 1611, Sinodul de la Trnava (Slovacia) a interzis organizarea de nunți și petreceri din prima duminică de Advent până la Bobotează. În secolul al XIX-lea se mai întâlnea obiceiul, mai ales în rândul persoanelor în vârstă prin participarea în această perioadă la liturghiile religioase din zori, cunoscute sub denumirea de rorate. Un alt obicei în această perioadă era desfășurat de fetele ajunse la vârsta măritișului care, conform credinței, mâncau bomboane sau miere pentru a-i îndulci pe potențialii pretendenți în momentul în care clopotele bisericilor chemau credincioșii la slujbă.

Coronița Adventului
Tradiția Coroniței provine probabil din credința străveche că cercul – cercul magic – ne protejează de rău. Se credea că cu ajutorul acestuia se pot elimina spiritele rele din casă.
Cu trecerea timpului tradiția împletirii coroniței – din cetini de brad – s-a pierdut în timp, dar a fost reînviată – în 1838 – de un pastor protestant pe nume Johann Heinrich Wichern. Preotul a făcut o coroană de Advent de mărimea unei roți de car, pe care a așezat 24 de lumânări. Conform obiceiului în fiecare zi a săptămânii se aprindea o lumânare albă şi una roșie în fiecare duminică. Ideea s-a răspândit rapid în rândul populaţiei, iar în 1860 s-a hotărât reducerea dimensiunii coroanei la o coroniță de pin pe care să se așeze doar 4 lumânări, ca simbol al celor patru duminici din perioada Adventului. Culoarea lumânărilor, cu o singură excepție, este violet: simbolizând pocăința și convertirea. În ordinea aprinderii, a treia lumânare este roz și simbolizează bucuria festivă, bucuria maternă a Mariei. Fiecare lumânare aprinsă simbolizează un concept: credință, speranță, iubire, bucurie.
Conform simbolisticii religiei catolice, fiecare lumânare face referire la o persoană sau la o comunitate:
Adam şi Eva – primii oameni cărora Dumnezeu le-a promis mântuirea (credinţa);
Poporul evreu – căruia i s-a promis că va veni Mesia (speranța);
Ioan Botezătorul – care a vestit venirea lui Isus și a pregătit calea către inimile oamenilor (iubire);
Fecioara Maria – care a născut pe Fiul lui Dumnezeu (lumânarea roz – bucurie).

Calendarul Adventului
Calendarul Adventului, atât de popular în rândul copiilor, este un instrument de măsurare a timpului în această perioadă, avertizându-ne totodată la trecerea acestuia care se încheie cu sărbătoarea Crăciunului. Ferestrele de pe calendare trebuie deschise zilnic una câte una. În spatele acestora fiind ascunsă câte o bomboană.
Primul calendar de acest tip a fost realizat în 1908 la o editură din München. Ideea i-a aparținut mamei lui Gerhard Lang, viitorul producător. Sătulă de întrebările frecvente ale fiului său: „Cât mai trebuie să doarmă până la Crăciun?” a luat un carton şi l-a împărţit în 24 de câmpuri. În câmpurile create a agățat câte o bomboană, din care fiul său putea să mănânce câte una în fiecare zi până la Crăciun.
Pe baza acestei experienţe din copilărie, Lang a creat primul său calendar de acest fel, care a rămas, de atunci, în uz.

Bibliografie:
Makkai Endre és Nagy Ödön: Adatok téli néphagyományaink ismeretéhez (Kolozsvár, Erdélyi Tudományos Füzetek)
Németh Henrietta: Adventi szokások, hagyományok

Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”