CategoriesArhiva Blog
By

Sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Dimitrie – Sân Medru

Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a trăit în vremea împăraților Dioclețian și Maximiam Galeriu (284-311), fiind botezat în mare taină de părinții săi, de teama cruntelor prigoane asupra creștinilor. Deși era urmașul tatălui său la conducerea cetății grecești a Tesalonicului, refuzând să participe la ceremoniile păgâne închinate victoriei împăratului într-un război cu sciții, este închis, până la încheierea lor. În închisoare este vizitat de un tânăr credincios, pe nume Nestor, care îi cere binecuvântarea pentru a se lupta cu Lie, de neam vandal, cunoscut prin puterea și năravul lui de a ucide din distracție. Împăratul, întristat de moartea lui Lie, a poruncit ca Dimitrie să fie străpuns cu sulița, iar Sf. Nestor este decapitat a doua zi.
Sf. Dimitrie este patronul soroacelor pentru tot felul de înțelegeri între slugi și stăpâni, chiriași și propietari, cei care dau și cei care primesc bani împrumut. Sf. Dimitrie încheie anul pastoral. El încuie vara și desfrunzește pădurile. Este cunoscut în popor ca ”Sân Medru” și anunță pentru țărani începerea iernii.
Există foarte multe credințe legate de această zi. În sâmbăta care precede ziua de Sân Medru se fac pomeniri pentru morți. Se împart colaci. De Sân Medru nu se lucrează deloc. Tot acum, are loc serbarea ciobanilor, este ziua în care se încheiau contractele de păstorit. Acum li se dădea ciobanilor ”untura oilor”, care avea menirea de a feri animalele de rele pe tot timpul anului. Stânele se desfac și oile pleacă la vale. Ca să afle cum va fi timpul, ciobanii întind un cojoc. Dacă se așează pe el o oaie neagră, iarna va fi blândă, dacă oaia e albă, iarna va fi cu multă zăpadă.
Cu prilejul acestei sărbători, are loc un ceremonial nocturn. Este datina să se aprindă focul, denumit ”Focul lui Sân Medru”. În preajma unui imens rug aprins de tineri, într-un loc înalt al satului (deal, munte), se adună tot satul. În mijlocul grămezii de lemne, se împlântă un arbore din pădure, de obicei un brad, care îl simboliza pe Sân Medru, substitut al zeului fitomorf, care moare pentru a renaște anual. Din focul lui Sân Medru, la plecare, oamenii luau cărbuni aprinși cu care fertilizau grădinile și livezile. În legătură cu această noapte exista și o credință legată de vreme: dacă după apus va fi lună plină și cer senin, iarna va fi bună. În caz contrar, va fi o iarnă grea.
 
Sursă: Maria Borzan, Roxana Maria Man, Calendarul creștin ortodox în iconografie, Târgu Mureș, 2008
CategoriesArhiva
By

Izvorul Tămăduirii

În prima vineri după Paște, din Săptămâna Luminată, creștinii ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Originea acestei sărbători se leagă de o minune care s-ar fi petrecut lângă un izvor de lângă Constantinopol. Potrivit legendei, un orb și-a recăpătat vederea spălându-se pe ochi cu această apă.
Orbul ar fi ajuns aici călăuzit de împăratul Bizanțului Leon I (457- 474) – căruia îi ceruse apă. Împăratul, la rândul lui, a fost călăuzit și îndemnat de glasul Maicii Domnului.
Pentru a multumi Maicii Domnului, când a ajuns împărat, Leon cel Mare a ridicat în apropierea izvorului o biserică, unde s-au săvârșit apoi multe minuni.
Amintind de minunea Maicii Domnului, sărbătoarea a păstrat credința sfințirii apelor, astfel, în toate bisericile și mănăstirile ortodoxe, se săvârșește slujba de sfințire a apei. După slujba de sfințire, preoții îi stropesc pe credincioși cu apa sfințită, cântând troparul ,,Mântuiește, Doamne, poporul tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruința credincioșilor asupra celui potrivnic dăruiește și, cu crucea Ta, păzește pe poporul Tău”. În credința populară acest cântec de binecuvântare are rol purificator, de îndepărtare a energiilor negative și a pagubei. Cu această agheasmă se stropesc încăperile din gospodărie, iar bolnavii o beau dimineața, înainte de a lua micul dejun, pentru a se înzdrăveni.
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, costum popular din Vâlcea, 1968
CategoriesArhiva
By

Duminica Tomii

Prima săptămână de după Paști este numită Săptămâna Luminată. Conform tradiției creștine, în această săptămână, Raiul se deschide pentru toți cei aflați pe lumea cealaltă și se închide odată cu Duminica Tomii. Prima Duminică după Paști este închinată Sfântului Apostol Toma, patronul spiritual al arhitecților, zidarilor și pietrarilor.
Toma din Galileea este unul dintre cei 12 Apostoli ai lui Iisus, care s-a îndoit de Învierea Domnului, dar s-a încredințat după ce i-a pipăit rănile provocate de piroane. Această zi reprezintă momentul întâlnirii dintre Sfântul Apostol Toma și Mântuitor, întâlnire care îi dă și Apostolului necredincios dovada Învierii Domnului. În calendarul popular această sărbătoare poartă denumirea de Paștile Morților sau Paștile Blajinilor. În această zi de sărbătoare nu se fac treburi în casă sau la câmp. Nu se spală, nu se coase, nu se face curățenie. Se pomenesc morții, se dă pomană și se aprind lumânări, pentru cei plecați dintre noi.

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Idicel Sat, jud. Mureș, 1963

CategoriesArhiva
By

Claca la desfăcatul cucuruzului

Toamna, când se strângea porumbul, cei care deţineau o cantitate mai mare îl depozitau iar în zilele următoare organizau o clacă pentru desfăcat. Gazda chema un muzicant cu fluier, vioară sau acordeon, iar ca şi „desfăcători” erau chemate neveste, fete şi feciori. Feciorii cărau cucuruzul desfăcat în pod cu sacul şi coşărcile. Ştiuleţii de cucuruz, care erau mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către neveste, pe care apoi le legau la târnaţ. În timpul desfăcatului spuneau poveşti, ghicitori şi cântau.
Drept răsplată, gazda îi răsplătea cu scoruşe şi jinars iar la sfârşitul clăcii, cu o masă destul de bogată.
După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.
Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case.
Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă. Aşa se ajută ţăranii între ei. Clăci se fac şi în prezent.
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, Orșova, Mureș 1965, culesul porumbului