Cele mai multe dintre sărbătorile şi obiceiurile populare de la începutul lunii martie sunt legate de Dochia, un personaj care apare în poveştile, legendele sau zicalele din folclorul românesc. Dochia se aseamănă, ca personaj mitic, cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu Iuno şi Diana din Panteonul roman, cu Hera şi Artemis din Panteonul grec sau cu Sfânta Evdochia samariteanca. Frumoasa Evdochia, născută în Cetatea Iliopolei din Liban în vremea Împăratului Traian, şi-a trăit tinereţea în desfrâu, dar spre bătrâneţe s-a pocăit şi a fost botezată de episcopul Theodot. Şi-a împărţit averea la săraci şi s-a retras la mănăstire, unde ar fi făcut mai multe minuni, pentru care a primit rangul de cuvioasă mucenică şi o zi de celebrare, în calendarul creştin, la 1 martie.
Calendarul popular şi-a însuşit numele Evdochiei creştine ca Baba Dochia, iar sărbătorile şi obiceiurile de primăvară care semnifică timpul îmbătrânit şi renaşterea se împart în două perioade: Zilele Babei Dochia, între 1 şi 9 martie, şi Zilele Moşilor, între 9 şi 17 martie, în 9 martie fiind sărbătoare mare, moartea Babei Dochia şi renaşterea ei.
Legendele Dochiei din credinţa populară simbolizează opoziţia dintre anul vechi şi anul care se înnoieşte, dintre sterilitate şi fertilitate. Una dintre legende spune că Dochia era o soacră rea care şi-a pus nora, pe soţia lui Dragobete, să culeagă fragi copţi chiar la începutul primăverii, şi când, ajutată de Dumnezeu, tânăra femeie găseşte fructele şi i le aduce, Baba Dochia crede că a venit vara. Pregăteşte turma de oi pentru a urca pe munte, îşi pune totuşi 12 cojoace în spate, câte luni are anul, şi porneşte urcuşul. Ploaia care începe şi ţine 9 zile îi îngreunează cojoacele aşa că baba le dezbracă unul câte unul, dar în a noua zi, sau a douăsprezecea zi în unele variante, Dochia moare de frig împreună cu turma şi oile sunt transformate în stane de piatră, care în credinţa populară ar fi Ceahlău, Caraiman sau Semenic.
O altă variantă povesteşte că fiul Dochiei, Dragobete, s-a căsătorit împotriva voinţei ei şi, supărată, baba şi-a trimis nora la râu într-o zi rece de iarnă să spele şi să albească un ghem de lână neagră pe care o torsese chiar ea. Lâna nu se albea şi degetele fetei sângerau de atâta spălat şi atunci a apărut Iisus Hristos care i-a dat tinerei o floare roşie să spele lâna. Lână s-a albit şi tânăra a plecat bucuroasă spre casă, dar Dochia a primit-o rău şi a acuzat-o că Mărţişor, aşa cum îi spusese fata lui Iisus, era iubitul ei. Floarea adusă de Mărţişor spunea însă că a venit primăvara şi Baba Dochia a plecat cu oile pe munte, iar restul poveştii este acelaşi.
În traditia populară se spune ca primele 9 zile ale primăverii calendaristice, numite Zilele Babelor, aduc vreme schimbătoare, cu soare cald, dar şi cu ploaie, lapoviţă sau chiar cu viscol, la fel de capricioase ca şi firea Dochiei. Obiceiul de a alege între 1 şi 9 martie o zi ca Babă se crede că preveşteste şi norocul omului în acel an.
Calendarul popular marchează la 1 martie, de ziua Babei Dochia, începutul anului agrar, când oamenii îşi curăţau livezile, grădinile, curţile şi umblau la stupi.
La 9 martie, echinocţiul de primăvară pe stil vechi, oamenii satelor începeau semănăturile.
(Bibliografie selectivă -Tudor Pamfile, Sărbătorile la români; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești)

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

În tradiția populară, aceasta este o zi care marchează începutul primăverii, un mod de a întâmpina primăvara, e o bucurie în fața unui un nou început. Felul în care oamenii înțelegeau importanța zilei, modul în care sărbătoreau, ține de semnificația pe care o are în lumea satului venirea primăverii, de renaștere a naturii și, mai ales, trecerea de la un anotimp la altul.
În mentalul popular, avem un timp fizic, profan, care se scurge neîncetat, și un timp mitic, sacru, care revine, un timp circular, care este trăit ritualizat în cadul unor sărbători la anumite date calendaristice, la echinocții solstiții, prin aceasta viața oamenilor era conectată la ritmurile naturii și nimic nu era întâmplător.
Oamenii se orientau după reperele cosmice (echinocții, solstiții, faze lunare) și terestre (bioritmurile de reproducere ale animalelor, migrația păsărilor, înverzirea naturii), și-și organizau viața în funcție de acestea.
Așa a apărut calendarul popular, un mod de măsurare a timpului, înainte viața oamenilor se desfășura în funcție de acest calendar. Presupunea o raportare a activităților ( tot ce trebuia făcut, în agricultură sau în principalele ocupații, dar și în viața socială, urmau niște reguli) la fenomenele naturii, la schimbările din natură, care se repetau. În felul acesta omul urmărea o anumită adecvare, viața lui era parte dintr-o experiență mai vastă, universală.
Calendarul popular cuprinde toate acele informații cu activitățile care trebuiau efectuate, pe zile, luni, sezoane: aratul, semănatul, urcarea sau coborârea oilor de la munte, desfacerea turmelor, culegerea plantelor. El este o creație orală care s-a transmis din generație în generație, o creație colectivă, autentică. O înșiruire de timpuri bune și timpuri rele, orice perioadă de deschidere, început de anotimp este prielnic sau nu unor activități.
Funcția calendarului fiind aceea de planificare a activităților economice de pe urma cărora oamenii își câștigau existența. Acest lucru a presupus o observare atentă, o cunoaștere a mediului, deținerea unor cunoștințe de astrologie, biologie, geografie, o sondare a momentelor bune și o pregatire pentru a avea rezultate.
Dragobete este o zi în care semnele naturii sunt interpretate, omul încearcă să înțeleagă natura și să fie în armonie cu ea. Acum se împerechează păsările, își fac cuib și e un moment potrivit și pentru om, să își găsească perechea.
Sunt obiceiuri care ne atrag atenția că, după o iarnă lungă, grea, și, poate, lipsită de vitalitate, oamenii trebuie să se întoarcă acum către forța de regenerare, de renaștere, care dă viață, a naturii.
Tinerii se întâlneau în această zi, mergeau la pădure, culegeau flori, petreceau împreună. Se spune că așa cum erau în această zi, așa aveau să fie tot anul.
Fetele se spălau pe față cu zăpadă topită, în mentalitatea populară îngrijirea naturală, sănătoasă a corpului fiind garantul frumuseții. Fetele își îngrijesc tenul, părul, recurgând la remedii din natură, care au nu doar un efect fizic ci și unul magic. Este un ritual întreg care, respectat, are rezultat. Există o credință, un moment potrivit, o formulă, rostirea unor cuvinte și apoi actul propriu-zis.
Acum, felul în care sărbătorim, ține de individ, de modul personal în care fiecare simte și gândește, dar înainte, în spatele oricărui gest, ritual de celebrare, exista o întreagă tradiție, un fond comun care se transmitea de la o generație la alta.
(Bibliografie selectivă – Tudor Pamfile, Sărbătorile la români; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești)

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

În tradiția populară, aceasta este o zi care marchează începutul primăverii, un mod de a întâmpina primăvara, e o bucurie în fața unui un nou început. Felul în care oamenii înțelegeau importanța zilei, modul în care sărbătoreau, ține de semnificația pe care o are în lumea satului venirea primăverii, de renaștere a naturii și, mai ales, trecerea de la un anotimp la altul.
În mentalul popular, avem un timp fizic, profan, care se scurge neîncetat, și un timp mitic, sacru, care revine, un timp circular, care este trăit ritualizat în cadul unor sărbători la anumite date calendaristice, la echinocții solstiții, prin aceasta viața oamenilor era conectată la ritmurile naturii și nimic nu era întâmplător.
Oamenii se orientau după reperele cosmice (echinocții, solstiții, faze lunare) și terestre (bioritmurile de reproducere ale animalelor, migrația păsărilor, înverzirea naturii), și-și organizau viața în funcție de acestea.
Așa a apărut calendarul popular, un mod de măsurare a timpului, înainte viața oamenilor se desfășura în funcție de acest calendar. Presupunea o raportare a activităților ( tot ce trebuia făcut, în agricultură sau în principalele ocupații, dar și în viața socială, urmau niște reguli) la fenomenele naturii, la schimbările din natură, care se repetau. În felul acesta omul urmărea o anumită adecvare, viața lui era parte dintr-o experiență mai vastă, universală.
Calendarul popular cuprinde toate acele informații cu activitățile care trebuiau efectuate, pe zile, luni, sezoane: aratul, semănatul, urcarea sau coborârea oilor de la munte, desfacerea turmelor, culegerea plantelor. El este o creație orală care s-a transmis din generație în generație, o creație colectivă, autentică. O înșiruire de timpuri bune și timpuri rele, orice perioadă de deschidere, început de anotimp este prielnic sau nu unor activități.
Funcția calendarului fiind aceea de planificare a activităților economice de pe urma cărora oamenii își câștigau existența. Acest lucru a presupus o observare atentă, o cunoaștere a mediului, deținerea unor cunoștințe de astrologie, biologie, geografie, o sondare a momentelor bune și o pregatire pentru a avea rezultate.
Dragobete este o zi în care semnele naturii sunt interpretate, omul încearcă să înțeleagă natura și să fie în armonie cu ea. Acum se împerechează păsările, își fac cuib și e un moment potrivit și pentru om, să își găsească perechea.
Sunt obiceiuri care ne atrag atenția că, după o iarnă lungă, grea, și, poate, lipsită de vitalitate, oamenii trebuie să se întoarcă acum către forța de regenerare, de renaștere, care dă viață, a naturii.
Tinerii se întâlneau în această zi, mergeau la pădure, culegeau flori, petreceau împreună. Se spune că așa cum erau în această zi, așa aveau să fie tot anul.
Fetele se spălau pe față cu zăpadă topită, în mentalitatea populară îngrijirea naturală, sănătoasă a corpului fiind garantul frumuseții. Fetele își îngrijesc tenul, părul, recurgând la remedii din natură, care au nu doar un efect fizic ci și unul magic. Este un ritual întreg care, respectat, are rezultat. Există o credință, un moment potrivit, o formulă, rostirea unor cuvinte și apoi actul propriu-zis.
Acum, felul în care sărbătorim, ține de individ, de modul personal în care fiecare simte și gândește, dar înainte, în spatele oricărui gest, ritual de celebrare, exista o întreagă tradiție, un fond comun care se transmitea de la o generație la alta.
(Bibliografie selectivă – Tudor Pamfile, Sărbătorile la români; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești)

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

În 16 Ianuarie este miezul iernii pastorale, numit Sânpetru de Iarnă, sau miez de iarnă, este asemenea lui Sântandrei un stăpân al lupilor.

Sânpetru de Iarnă este văzut ca un apărător al gospodăriilor țărănești dar și un distrugător, care reglează comportamentul prădător al animalelor sălbatice, al lupilor. Aceste credințe sunt reflectate printr-o serie de tradiții populare împletite povești biblice.

Zilele cuprinse între 25 ianuarie și 2 februarie, sunt numite Filipii de iarnă, sau Zilele lupilor fiind ținute în special în casele de ciobani, în gospodăriile cu animale sau în satele colinare și de munte, unde lupul reprezenta o primejdie deosebită. Aceste zile primejdioase pentru animale și pentru om erau respectate și ”ținute” în special prin practici magice, de influențare, care se bazau pe forța sugestiei- legarea foarfecelor, lipirea gurii cuptorului, legarea unei securi de hornul casei- iar nerespecatrea lor atrăgea necazul, accidente și nenorocirii asupra oamenilor și asupra animalelor din gospodărie.

În calendarul religios ziua de 16 ianuarie este dedicată Sfântului Petru sub numele de Închinarea Cinstitului Lanț al Sfântului Apostol Petru, amintind de o minune înfăptuită în timpul împăratului Irod.

Se spune ca îngerul Domnului a venit într-o noapte la închisoarea unde apostolul era întemnițat și a rupt lanțurile cu care acesta era legat. Aceste lanțuri, au fost folosite apoi pentru vindecarea bolilor și alungarea duhurilor rele, fiind păstrate cu mare grijă. De atunci a rămas credința că Sfântului Petru are puterea de a lega cu lanțul ciuma și gura lupilor.

În această noapte Sânpetru coboară pe cal, din Rai, în haine albe, printre fiarele sălbatice și hotărește ce animal sau om să fie atacat și niciun animal sălbatic nu atacă fară permisiunea sfântului.

Sfântul Petru de Iarna și Sfântul Petru de Vară reprezintă două momente de referință ale anului pastoral și agricol.

La sate, în trecut, 16 ianuarie era o zi de mare sărbătoare în care nu se lucra, În această zi femeile pregăteau și împărțeau covrigi, Sânpetru fiind și stăpânul sufletelor morților.

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea ” Reghin

Anul Nou începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, considerat păzitor de duhuri rele. Sfântul Vasile este numit și primul petrecăreț, numele său fiind considerat de alții, drept numele de botez al lui Iisus Hristos, apărătorul creștinilor.
Prima zi a anului este considerată un moment potrivit pentru desfășurarea practicilor magice, credințelor, datinilor și a obiceiurilor străbune.
Tradițiile săvârșite în această zi, marchează începutul, nu doar al unui nou an, dar și, în mod simbolic, al unui nou ciclu de viață. Timpul din noaptea Ajunului și din ziua de Anul Nou indica cum va fi recolta în acel an. Dacă timpul este bun așa va fi și recolta în anul care vine.
La trecerea dintre ani și pe 1 ianuarie copiii obișnuiesc să meargă cu sorcova, pentru a le ura oamenilor bogăție și sănătate. Mai demult, sorcova era confecționată din rămurele de pomi fructiferi sau din tradafiri, în prezent, ea este făcută din hârtie colorată și beteală.
Cu sorcova se umbla în zorii zilei de Sfântul Vasile, din casă în casă. Urătorii cu sorcova erau primiți cu drag în fiecare casă, deoarece se credea că cel ce este sorcovit va avea noroc peste an și va fi iute la muncă.
Un alt obicei al acestei zile este plugușorul. Cete de băieți umblă din casă în casă, colindând, cântând, urând, pocnind din bice și strigând până răsună satul. Alături de plugușor, vasilica, plugul cel mare, sunt cele mai importante colinde care se rostesc în prima zi a anului și au o valoare colectivă puternică.
Integrându-se în perioada lungă a sărbătorlior de iarnă, obiceiurile ce au drept scop uratul, revin la domeniul fundamental al vieții omului simplu de la țară. Aceste urări sunt adresate fiecărui gospodar în parte, dar același conținut se repetă pentru toți membrii comunității.

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin, copii la colindat cu Plugușorul de Sf. Vasile, Ibănești-Sat, jud. Mureș, 1965