CategoriesBlog

Plugarul – sărbătorirea celui dintâi care ieșea la arat

Primăvara este anotimpul revenirii la viață a naturii și perioada de început a mai multor calendare populare, când oamenii se pregătesc pentru a întâmpina primăvara, renașterea timpului și Învierea Mântuitorului. Începutul anului agrar anunță o serie de activități practice dar și magice. Desfășurată în acord cu ritmurile naturii, activitatea umană vizează rezultate ce pot fi obținute prin practici de influențare, desfășurate într-un timp sacru, de sărbătoare. În a doua zi de Paște, la sate, oamenii îl urmăresc pe cel care a ieșit primul la arat în acel an și îl sărbătoresc. Obicei ceremonial cu funcții agrare, ”Obiceiul plugarului” este un ritual de fertilitate menit să aducă recolte bogate. Întâlnit cu mai multe denumiri, în satele din Mureș – Fugar (Fuga din Tău) la Fărăgău, Pogănici la Sânmihaiul de Pădure, Plugar, obiceiul are aceeași semnificație, diferite fiind doar momentele de organizare și îmbrăcămintea /recuzita participanților.

Diferit de obiceiul din satele mureșene, și prin folosirea teleguței, pe care este purtat plugarul, obiceiul plugarului la Pintic, județul Bistrița Năsăud a fost cercetat și de etnograful Anton Badea în 1970, care a publicat observațiile sale în 1975 în Revista Muzeului Județean Mureș, Marisia V:

” În Pintic, primăvara flăcăii din sat urmăresc cu mare grijă pe cel ce iese primul la arat. Odată aflat, se duc doi, trei flăcăi la el pe câmp cu o ploscă de țuică; se furișează pe după tufe să nu-l observe plugarul și în momentul cel mai potrivit se reped către el să-l prindă. Acesta lasă plugul la brazdă și fuge; flăcăii îl ajung, îl iau pe brațe, îl așează pe grindei, se cinstesc cu băutură, apoi îl pun pe plug și-l duc acasă de-l dau în primire familiei sale. Între personajele care participă la desfășurarea obiceiului se disting două tabere: prima compusă din bgirău (primarul) dinainte și boii care ajută plugarul să fugă de pe teleagă, iar a doua compusă din bgirăul dinapoi și dărăbanii (paznicii) care trebuie să-l păzească și să-l prindă pe acesta la toate încercările de fugă. Pogăniciul este singurul personaj neutru și mai tânăr( 12-14 ani); el are numai misiunea de a pocni din bici pe lângă boi. De remarcat că plugarul își alege dintre cei mai sprinteni flăcăi pe bgirăul dinainte, iar acesta, la rândul lui alege celelalte personaje pe care le-am amintit. Vinerea, flăcăii merg la casa plugarului pentru a pregăti ”teleaga”, dintr-un lemn de carpen verde, ca să nu-l poată rupe, pregătesc tânjală lungă de 5 m, pe care o înțepenesc la teleagă, o găuresc la capătul dinainte și la mijloc, iar prin cele două găuri introduce câte un „gânj” (răsuvitură din lemn de carpen) puternic, ce lasă în părți câte două capete lungi de un metro. De partea dinapoi a tânjelei se mai leagă două funii puternice, iar pe teleagă se fixează o scândură și o pernă pe care stă plugarul; între ”cracii” teleguței se înțepenește pe vertical un lemn rotund, de care se ține sărbătoritul. Apoi în a patra zi, vin la casa plugarului muzicanții, tineretul din sat și toți flăcăii aleși pentru organizarea obiceiului, îmbrăcați cu căciuli negre, cămăși albe de sărbătoare, cioareci, încălțați cu opinci legate cu nojițe din păr de capră, iar la gât cu năframe roșii. ”Bgirăul dinapoi” , ”Dărăbanii” se prezintă la casa gazdei ca să ia în primire pe plugar; gazda le adduce întâi un bătrân, apoi un copil și la urmă adduce plugarul, care este luat pe brațe de cei doi ”dărăbani”, dus afară și pus pe teleagă. După ce fac în ogradă trei învărtituri cu teleaga, ies pe poartă și se îndreaptă spre holdă cântând patru cântări pe aceeași melodie: 1)Frunză verde buruiană/Mă duc la plug în poiană ; 2)Coalea primăverile/Când ieșeau plugurile, 3)Horea plugarului, 4)Cântarea lui Bucur.Ieșind din sat, plugarul trebuie să scape pentru a fugi la holdă. Este ajutat de oamenii lui, care dau teleaga când înainte, când înapoi, prin manevre rapide și bruște , cu scopul de a-I îndepărta pe „dărăbani” și a-i ușura fuga. Dacă nci așa nu reușește, încearcă să fugă pe tânjală, care este figura cea mai grea. Scăpând după câteva încercări, fuge la holdă urmărit de cei ce-l păzesc. Când sosesc și ceilalți, ”dărăbani” îl iau pe brațe și-l pun pe teleagă, se învârtesc de trei ori în holdă, apoi”bgirăul dinainte„, aruncă de trei ori cu țărână spre toate punctele cardinal, pentru a se face roade bune. Toți flăcăii își pun pene verzi din holdă ”bgirăul dinainte” îi cinstește cu țuică din ploscă și pornesc cu cântec la scăldătoare, dar pe drum, după câteva manevre foarte energice și spectaculoase, plugarul sare pe teleagă îndreptându-se în fugă spre râu, unde îl așteaptă multimea satului. Ajuns la râu își aruncă căciula, năframa la gât și cureaua la mal, sare în apă, se dezbracă de cămașă, o udă bine, stropește cu ea spre punctele cardinal, pentru a se face roade bune în toate țarinile. Plugarul întinde apoi ”dărăbanilor” un capăt al cămășii; aceștia trag de ea pentru a-l scoate pe mal, iar plugarul trage din răsputeri ca să-i bage în apă. După dispută, cămașa poate să rămână în mâna adversarilor, ori în mâna plugarului, care o aruncă peste ”dărăbani” și fuge din apă. Ajuns la o casă din marginea satului, unde este așteptat cu haine uscate, se îmbracă, este din nou pus pe teleagă și dus prin sat. Prin repetatele încercări de fugă, izbutite sau neizbutite, obiceiul capătă un dinamism puternic, caracteristic unor lupte înverșunate. Plugarul se poate ascunde prin curțile și casele gospodarilor dacă este rapid, când cu tânjala, când cu teleaga în porțile peste care sare . ”Dărăbanii” îl găsesc, gazdele respective îi cinstesc cu băutură și spectacolul se repetă până la casa plugarului, unde odată ajunși, fac trei învârtituri în ogradă, apoi sărbătoritul este luat pe brațe, dus în casă cu muzicanți și predat familiei. Dacă plugarul este scăpat, un lucru care nu se prea întâmpla, ”bgirăul dinapoi” trebuie să plătească ospățul la toți flăcăii ce participă la obicei, la toate neamurile plugarului, iar tineretul pierde jocul. Începe ospățul , cu mâncare, cu băutură, cu cântec și se termină jocul mult așteptat de fete și ceilalți flăcăi din sat”.

Galerie foto

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea” Reghin – Obiceiul plugarului, Pintic (jud. Bistrița-Năsăud), 1970.

CategoriesBlog

Obiceiuri de Paști

În Joia Mare, femeile vopsesc ouăle și fac pasca. Din aluatul frământat pregătesc și alte copturi, cu valoare simbolică mare – cristăți ( prescuri), scărițe, pupeze, pentru pomul pomenilor. Joia Mare sau Joia Patimilor este și o zi a morților, tradițiile din această zi au un puternic simbolism funerar.
Pasca, prin forma rotundă și prin semnul crucii, este asociată cu moartea sacrificială a Mântuitorului Iisus. Pregătită în Săptămâna Patimilor este consumată ritualic în Duminica Învierii.
Toate fazele de pregătire, de la cernutul făinii, frământarea aluatului și coacerea la cuptor, întrunesc condiția purificării și curățeniei absolute. Înainte, bătrânele care pregăteau pasca primeau dezlegare de la preot, în haine curate și numai după rugăciune se apucau de lucru.
Înțelegerea acestor obiceiuri vine din semnificația pe care pasca și aluatul ritual le au, de prag pregătitor ce inițiază splitarea timpului și intrarea în timpul sacru al sărbătorii.
CategoriesBlog

Prezența rituală a ramurei verzi

Primăvara, timp al revenirii forței și a vieții, totodată vulnerabil, marcat prin începutul vegetației, oamenii sunt protejați prin intermediul ramurei verzi.
Obiceiul împodobirii casei și a gospodăriei cu crengi/ramura verde are origini într-un îndepărtat cult al plantelor și arborilor, al unor străvechi credințe că acestea au suflet și în beneficiul transferului fecundității și rodniciei naturii și vegetației asupra omului.
În ajun de Sfântul Gheorghe, oamenii împodobeau întreaga gospodărie cu ramuri verzi de salcie, fag, sau brazde cu iarbă verde. Așezate la stâlpii porților, la ferestre, la usă, sau streașină, acestea protejau sănătatea oamenilor și a animalelor și aduceau prosperitate. Plantele verzi de rug, leustean, puse la grajdurile animalelor, aveau rolul de a le apăra de strigoaice, pentru că acum, în ajun, aceste făpturi (strigoii) au puteri mari și pot lua mana laptelui, de aceea această zi, mai e numită și sângeorzul vacilor. Ziua de ajun era considerată potrivită pentru acte magice și pentru vrăji.
În prima zi de mai, oamenii împodobesc porțile cu ramuri de foioase sau conifere, fie plantează crengi întregi în fața casei. Având un rol de apărare dar și fertilizator, acestea conservă energia pozitivă și sunt utilizate de-a lungul anului. Creanga uscată și păstrată este folosită la aprinderea cuptorului în care se coace pâinea din grâul nou, dar are rolul și de a fertiliza pământul în care a fost plantată.
Această perioadă e potrivită pentru culegerea plantelor de leac, de sezon, în special a pelinului, apreciat pentru proprietățile curative dar și pentru alungarea spiritelor rele.
Prezența rituală a ramurei verzi o întâlnim și la alte sărbători din ciclul sărbătorilor de primăvară: Florii, Paște, Duminica Tomii, Ispas.
Roxana Man
Bibliografie selectivă
Frazer- Creanga de aur, Simeon Florea Marian- Sărbătorile la români, Ion Ghinoiu- Sărbători și obiceiuri românești
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin
CategoriesBlog

Păpălugăra la măsura oilor

Un ritual de fertilitate ce viza mana laptelui la oi, desfășurat la începutul anului pastoral, în satele din Câmpia Transilvaniei, este Păpălugăra.
”Păpălugăra la măsura oilor este un obicei al primăverii, practicat cu ocazia măsurii laptelui din prima sâmbătă din luna mai. Într-o zi de duminică din luna aprilie, se adună gospodarii din sat și-și înscriu oile pentru pășunat la ciobanul preferat. Dacă vreun cioban rămâne cu turma mai mică, o parte din gospodari se învoiesc să-și treacă oile la turma aceluia. În aceeași zi, se aleg și „gazdele” unde trebuie să aibă loc măsura laptelui. În prima vineri din luna mai, după-amiaza, se „rup” mieii de la supt, iar seara se strâng turmele la gazdele stabilite. De aici, fiecare cioban iese la pășunat cu turma constituită, însoțit de stăpânii oilor, care peste noapte au grijă sa nu le fugă oile în sat la miei.
Sâmbăta dimineața, urmează ca, de la fiecare turmă, să se aleagă unul dintre băieții proprietarilor de oi, pe care îl vor îmbrăca în verdețuri. Aceștia se retrag la pădure, unde își culeg crengi din arborii mai înfrunziți, apoi, într-un loc ferit de văzul oamenilor, încep să pregătească ”păpălugăra”. Se învelesc întâi membrele inferioare, fiecare în parte, apoi trunchiul, mâinile, iar la urmă se acoperă capul, în formă de ”țuclui”, al cărui vârf se termină cu un buchet și o coroniță de flori albe. Crenguțele înfrunzite se leagă pe tot corpul cu ajutorul fibrelor de cânepă, ori cu fâșii din scoarțe de tei. După ce ”păpălugăra” este gata, se înarmează cu o prăjină lungă, cu care se apără de prea mulți udători.
Bine încorsetată, ”păpălugăra” coboară cu mișcări greoaie înaintea turmei spre sat, unde oamenii o așteaptă, cu ciuberele pline de apă, pe după porți, și o udă bine. ”Păpălugăra” se udă bine pentru mana oilor. Ajunși la gazda unde se face măsura laptelui, se udă din nou, apoi intră cu oile în ocol și se dezbracă de frunze. La poartă, oile trec peste un lanț de fier pus anume pe pământ, pentru că, trecând oile peste el, să fie tari la boli ca fierul. Femeile pregătite cu vase cu apă stropesc oile cu câte-o „motroașcă” din frunze, iar altele le stropesc cu boabe de grâu; la urmă se udă oamenii între ei și în special tinerii” (Anton Badea, Marisia V, Tg Mureș, 1975)
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” – păpălugăra, măsura oilor în localitățile Țagu (Bistrița-Năsăud), Vătava (Mureș), 1968.
CategoriesBlog

Încondeiatul ouălor

Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină și dincolo de semnificația religioasă, există o mulțime de obiceiuri precreștine cum este și încondeiatul ouălor. Este o formă de artă populară, care îmbină simbolurile religioase cu filosofia despre viață și moarte, sau chiar activități din viața de zi cu zi a oamenilor. Chiar dacă procesul decorării ouălor necesită multă răbdare, atenție, dacă se ține cont de anumite sfaturi și reguli se pot crea mici opere de artă.

În tradițiile populare, ouăle de Paște sunt considerate un simbol al regenerării și purificării. Încondeierea ouălor de Paște este o tradiție străveche, de origine precreștină, practicată și în Europa. Ouăle încondeiate simbolizează venirea primăverii, renașterea naturii, începutul și sfârșitul, întruchipează taina zămislirii, a încolțirii vieții, simbolul primordial al regenerării biologice. În creștinism, oul vopsit avea semnificații deosebite în domeniul religios, fiind un simbol al Învierii și rodirii. Se spune că Maica Domnului, când s-a apropiat de trupul lui Iisus Hristos răstignit pe cruce, avea în mână un coș de ouă pe care a picurat sângele Mântuitorului. De atunci creștinii vopsesc ouăle în roșu în Joia Mare din Postul Paștelui. Motivele ornamentației ouălor încondeiate se diferențiază, în funcție de localitate, prezentându-se în mai multe variante. Fondul ornamenticii este o copie a realității înconjurătoare, văzută și trăită de creatoare, ea cuprinde simboluri vegetale, geometrice, fitomorfe, zoomorfe, religioase etc.
Alegerea ouălor de Paști se făcea cu mult timp înainte. Pentru vopsit sau încondeiat, ouăle trebuie să fie frumoase, cu coaja lucioasă, curate. Încondeierea începe prin trasarea liniilor desenului de bază, cu chișița înmuiată în ceară topită. Ceara trasată are menirea de a proteja culoarea de sub ea. Urmează apoi cufundarea oului în culoarea galbenă. După uscare urmează o nouă trasare de modele și o altă cufundare, de data aceasta în culoarea roșie. După câteva cufundări și după îndepărtarea cerii cu o cârpă încălzită, se obține oul încondeiat. Pentru a avea luciu, oul se unge cu slănină, grăsime sau lac.
Transmise din generație în generație, simbolurile păstrate în ornamentica ouălor de Paște, denotă ingeniozitatea, creativitatea, simțul artistic al oamenilor.
În fotografii – prezentarea tehnicii de încondeiat ouă la Miercurea Nirajului, creatoarea populară Anna Farkas.