CategoriesArhiva Blog
By

21 noiembrie – Ovidenia – Intrarea Maicii Domnului în biserică

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, prăznuită la 21 noiembrie, este o sărbătoare a Luminii, prima din Postul Crăciunului. Intrarea în templul din Ierusalim, a Sfintei Fecioare Maria, înseamnă vestirea ”tainei celei ascunse din veac”, prin care „Fiul lui Dumnezeu Fiul Fecioarei se face”. Nici un om nu a ales vreodată să se nască din nou, să vină la existență din cineva. Singur Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, s-a născut mai înainte de veci”. [1]
Ziua aducerii Sfintei Fecioare la templu, este o zi de pocăință și sfințenie. Această ”Intrare” nu este înțeleasă de credincioși doar ca înfățișarea Maicii Domnului în templul de piatră din Ierusalim, ci, mai ales, drept primirea ei în raiul în care nici un om nu a ajuns după Căderea în păcat.[2]
Sărbătoarea este întâlnită sub numele de ,,Ovidenia” sau ,,Vovidenia”. Termenul de ovidenie provine de la rusescul ,,văvedenie”(intrare). În această zi s-a „vedit” lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o 3]. De aici provine credința că această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, ,,pentru vederi”. Un interval de timp al schimbării și înnoirii, inițiat prin practici religioase, povestiri meteorologice si astrologice, acte rituale, magice, aflate sub semnul sacralității și al unor semnificații creștine.
În Transilvania, ziua începea cu Filipu cel Mare, care a fost făcut Sfânt de către Dumnezeu, iar mai tărziu a rămas șchiop, pentru că s-a abătut de la dreapta credință.
Ovidenia este o sărbătoare a luminii care învinge întunericul iernii. În unele povestiri populare, se spune că în această zi, s-a născut Iisus Hristos, se deschid cerurile iar animalele încep să vorbească.
De Ovidenie, oamenii petrec noaptea cu lumină, lumânări și focuri aprinse, privesc cerul și citesc în stele anul care va veni. Este noaptea când vrăjitoarele descântă, fac farmece, leagă și dezleagă, pentru că, începând de acum și până la Sântandrei ,,văd cel mai bine”. Se aprind lumânări pentru cei răpuși de moarte violentă și se aduc ofrande speciale pentru copiii morți nebotezați. Lumânarea de la Ovidenie își păstrează puterile magice peste an și numai la lumina ei se poate vedea, în fântână, chipul ursitului. [4]

Roxana Maria Man

Note și bibliografie

[1][2][3]Borzan M., Man R.., Calendarul creștin ortodox în iconografie
[4]Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed.Elion, București 2003

Fotografie realizată de Anton Badea în anul 1962, la Vătava (jud. Mureș), arhiva muzeureghin.ro

CategoriesArhiva Blog
By

Mâncăruri tradiționale de post – julfa, jufa sau jurfa

Julfa „se prepară din sămânța de cânepă pisată și numai prin posturi. Ea se face așa: sămânța de cânepă se vântură de două-trei ori, ca să se ducă colbul, se alege de gozuri și se pune pe cuptior, când e cald, să se prăjească puțin, apoi se pisează în piuă până se face turtă, se cerne printr-o sită rară ori prin ciur și ceea ce rămâne se mai pisează o dată. Făina căpătată se încălzește puțin la foc într-o strachină mare, se pune peste ea puțină apă caldă și se amestecă cu dosul lingurii. Când socotim că-i destul de amestecat, se umple strachina cu apă călduță, o strecurăm prin sitișcă și căpătăm laptele de sămânță. Laptele acesta se pune într-o oală la foc, de fierbe; în timpul fiertului, el se încheagă puțin ca jântița se brânzește și, dacă îl strecurăm, căpătăm julfa sau brânza de lapte de sămânță de cânepă.
Julfa se poate face și din trușnic sau turtele scoase de la făcutul oloiului din sămânța de cânepă, dar nu-i așa de gustoasă. Julfa cu zama ei, sărată puțin și fierbinte, se mănâncă cu mămăligă prăjită ori cu mălai dulce, prin posturile mari.
Brânza de julfă se pune în vărzări, ori se fac plăcinte cu julfă; julfă brânzită se pune și în turtele de Crăciun- pelincele sau scuticele Domnului.
Julfa se face și cu cartofi, cu crupe, cu păsat, cu varză și cu bostan, și-atunci i se zice: crupe cu julfă, pasat cu julfă. Toate mâncările acestea se obișnuiesc în posturi”.
 
Mihai Lupescu ,,Bucate și Băuturi cunoscute de țăranii români la începutul secolului XX”, Paideia, 2011
Fotografie realizată de Anton Badea la Subcetate (jud. Harghita), în anul 1967 – femei care fac făina pentru julfă
CategoriesArhiva Blog
By

Culesul cucuruzului – acasă la Mărioara Fodor

În satul Pietriș Vale, după Vinerea Mare, 14 octombrie, începe culesul porumbului. Toată lumea participă, cu mic cu mare, vecinele din sat vin pe rând la ajutat.
Ziua începe dis de dimineată cu cântatul cocoșului, în mirosul de frunze ude și al fermentării mustului, cu vânt rece de octombrie.
Grădina nu e mare, așa că munca se desfășoară pe îndelete, cu repaos, cu glume și aducerea la zi a noutăților. Se culege în coșărci și coșuri împletite iar după cules, porumbul este transportat cu carul în șură. Așezată în semicerc, toată lumea începe să depănușeze.
Atmosfera e mai degrabă un ecou din vremuri îndepărtate, când veselia și râsetele erau pline și umpleau casa iar timpul părea veșnic. Amintirile, privirile adânci par să readucă ceva ce noi am uitat, munca nu te ține ocupat, te face viu. O încuviințare a adevărului, care nu a plecat nicicând din inimă, doar din sat.
Un adevăr ce freamătă încă în cuvinte nespuse, în regrete nevăzute, în speranțe și chemări ce nu mai îndrăznesc. Viața trăită în ritmurile naturii e o formă de libertate și eliberare, nu înapoiere, o oglindă a moștenirii lăsate și a felului în care am învățat să ne conectăm cu simțurile la tot ce există, să privim munca, pământul care ne hrănește, resursele și prosperitatea, cu recunoștință, împlinire și sens.
Un gând ce dă speranță și cere o întoarcere la echilibru, la o clipă de viață, în care hrana e dăruire, e ploaie, pământ fertil, aer curat, soare, ritm, răgaz, timp sfânt, e rugăciune.
După depănușat, urmează depozitatul în pod. Pentru sfărâmatul porumbului se organizează altă clacă, de obicei primăvara. Se rup și se leagă jupii sau strujenii, care se dau la vite.
Ziua se încheie cu o masă, cu mâncare gătită de gazdă tocană, scorușe, pancove, must și plăcinte. Mai demult erau plătiți muzicanți cu fluier, vioară și acordeon.
Făina de mălai e obținută la moară, în satele Râpa de Jos și Aluniș, pentru care se plătește ”vamă” în lei sau produse.
 
Text-Roxana Maria Man, manager Muzeul Etnografic ”Anton Badea”
Filmare Florina Oprea, muzeograf, Fotografii Adrian Bugnar, arhivar,
Informatori locali Fodor Mărioara Pietriș Vale, v 72, Emilia Sorlea Petriș Vale v 70, județul Mureș 2025
CategoriesBlog
By

Transhumanța

Transhumanța este o practică veche de sute de ani, a păstoritului, legată de una din cele mai vechi ocupații de bază – creșterea animalelor.
Pe lângă modul de creștere și îngrijire a animalelor în gospodăria proprie, a existat și s-a practicat și creșterea lor în turmă .
Transhumanța se referă la urcarea oilor primăvara la munte pentru vărat iar iarna , mutarea lor în zonele de câmpie, ale țării. Este un obicei care are o importanță economică , dar și socială și culturală.
Urcarea si coborârea oilor de la munte, se desfășura în decursul anului pastoral, care începe la Sf Gheorghe, atunci când se constituie stânele , se aleg ciobanii, se pregătesc oile, se tund, si se fac înțelegerile între proprietari și ciobani, privind cantitatea de lapte și de produse. Acest obicei este numit măsura oilor, cuprinde ritualuri străvechi, credințe și superstiții, stropirea cu apă și aghiasmă , se impodobea strunga cu ramuri de pelin, armiden pentru protecție, fertilitate.
Iar coborârea oilor de la munte, are loc după sărbatoarea Sf. Paraschiva 14 octombrie până la Sf. Dumitru, când se desfac stânele, și se încheie socotelile între ciobani și proprietari.
În zona zona montană și submontană, la poalele munților Gurghiu și Călimani, s-a răspândit păstoritul agricol cu stâna la munte, sau văratul la munte. Fiind influențat de condițiile naturale de aici, de clima temperată, flora spontană de aici și de agricultura locală care au favorizat acest tip de pășunat.
In zona de câmpie, a județului Mureș, forma cea mai obișnuită de păstorit este atestată din 1461 (Arhivele Naționale Mureș).
Forma cea mai răspândită a păstoritului aparține tipului de păstorit agricol, denumit păstorit sedentar. Oile nu părăsesc hotarul satelor și pasc pe pășunile comunale, pe miriști, fânețe , pășunatul se practica tot timpul anului.
Intrarea în Patrimoniul Unesco în anul 2023 este o inițiativă care probabil va duce crearea unor conditii care să protejeze aceste tradiții legate de Păstorit.
Pentru că pe lângă importanța lui de a valorifica produsele tradiționale obținute din lapte, brânza a dus și la dezoltarea unor îndeletniciri secundare în special cojocăritul
și prelucrarea textilelor din lână.
 
Fotografie realizată de Anton Badea arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”
CategoriesArhiva Blog
By

14 septembrie – Ziua Crucii, sărbătoare și simbolism

În calendarul popular, Înălțarea Sfintei Cruci este ultima zi dedicată culegerii plantelor de leac. Mierea este și ea tămăduitoare, se storc fagurii și are loc retezatul stupilor. Sărbătoarea începutului de toamnă, împrumută din caracteristicile de tranziție ale acestui anotimp. Numită și Ziua Șarpelui, face referire la un tipar simbolic etern care a supraviețuit istoriei străvechi – ciclicitatea.
Cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului, consacră imaginea crucii ca simbol central. Crucea lui Hristos este identificată cu arborele vieții (lignum vitae), după o legendă din Evul Mediu, ea ar fi fost făcută din lemnul arborelui științei. Ca parte a căderii și apoi a mântuirii, ea realizează o conexiune care trimite la restabilirea ordinii primordiale. Adoptată în prima jumătate a secolului I, în timpul Împăratului Constantin cel Mare, care, înainte de bătălia din apropierea Romei, a văzut pe cer crucea și a auzit o voce care i-a spus „cu acest semn vei învinge”, crucea a devenit definitorie pentru creștinism, iar sărbătoarea amintește și evocă unul din cele mai importante momente din viața Sfintilor Constantin și Elena. [1]
Acesta face referire la anul 325, când a fost găsită crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos, iar ulterior acestei descoperiri, ea a fost înălțată de episcopul Macarie al Ierusalimului. Tradiția spune că evlavioasa Împărăteasă (247-327) s-a dus, spre apusul vieții, în pelerinaj la Ierusalim, fiind însotiță de un bătrân evreu la locul răstignirii. De sub săpături și dărâmături au fost găsite și scoase trei cruci, un pumn de cuie și o tăbliță cu inscripția „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Pe acest loc, Constantin cel Mare a ridicat mai târziu o biserică. [2]
Ca semn străvechi, crucea, păstrează un sens re-creator al simbolului, care combină spiritul cu natura, un simbolism metafizic ce trimite la multitudinea stărilor ființei și la realizarea omului universal. [3]
Simbol al mântuirii, prin refacerea unității, este și imaginea șarpelui, ”șarpele de aramă înălțat de Moise în deșert”. Șarpele este asociat cu arborele cunoașterii și are conotații mai mult sub aspectul său malefic, însă, ca majoritatea simbolurilor, comportă ambele semnificații, opuse. [4]
Simbolismul biblic al Sfintei Cruci este acela al morții (Răstignirii), Învierii și Înălțării lui Iisus. Însă finalitatea conceptului creștin a fost influențată, de-a lungul timpului, a evoluat în paralel cu menținerea unor elemente specifice ritualurilor vechi de fertilitate, fidele nevoii de asigurare periodică a renașterii.
Se zice că în această zi se închide pământul, insectele și târâtoarele se ascund, șerpii intră în luminișuri și nu se mănâncă nimic din ce are formă de cruce.
Text -Roxana Maria Man, manager Muzeul Etnografic ”Anton Badea” Reghin
 
Note
[1], [2] Borzan, M., Man, R., Calendarul Creștin Ortodox în Iconografie, Ed. Nico Tg. Mureș
[3],[4] Guenon, R. Simbolismul crucii Ed. Herald București 2021
 
Fotografii realizate de Anton Badea arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea