CategoriesArhiva
By

Culesul mierii din natură

Albina a ajutat la crearea lumii, legendele mitologice confirmă inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece în urmă cu mult timp se ocupau cu această îndeletnicire preoții și învățătorii de la sate, făcând din ceara albinelor lumânări.
Puțină miere îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră este numită metaforic paradisul albinelor, pentru relieful variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi, câmpii și văi, astfel că albinăritul a putut fi o ocupație de seamă a locuitorilor acestor zone.
Vânătoarea de albine, numită bărcuit, s-a practicat și la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul are rezervele cele mai mari. În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.
Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Puneau un fagure de miere, pe care se așezau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule de miere, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup. Din acel moment, zborul lor continuă în linie dreaptă. Ulterior se mai prindeau albine în corn, pentru a servi călăuză la așezarea celeilalte ,,mese” care aducea un alt reper pentru a ajunge la scorbura cu stupul.
Stupul uneori era așezat la o înălțime joasă, încât puteau lucra de la sol, alteori era la înălțime mare, fiind nevoiți să se urce în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc. Odată locul marcat, seara când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă” (săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea în ,,bortă” a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.
De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.
În zilele noastre albinăritul sau (apicultura) a căpătat o importanță mare datorită invenției stupului de lemn, astfel încât a devenit o ocupație a oamenilor care iubesc albinele și natura.
 
Bibliografie: V. Butură, Etnografia poporului român, Cluj, 1978
I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2003
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând vânătoarea de albine, Orșova, 1963
CategoriesArhiva
By

Luna lui Cuptor

Luna iulie prezintă mereu o maturizare anuală a timpului sub nimbul solar, la vremea nedeilor sântilineşti, calendarul popular oferind acestui segment de timp multe momente sărbătoreşti, când credinţele rodesc în spaţiul în care omul îşi modelează ritmurile diurne şi riturile.
Luna iulie, în tradiția populară, este întâlnită sub numele de luna lui Cuptor, deoarece în această lună se înregistrează cele mai mari temperaturi din întreg anul. Este o lună plină de tradiții, acum se coc și se recoltează lanurile de grâu. Se spune că toți sfinții prăznuiți în această lună, au puteri mari asupra recoltelor și le protejează, dacă sunt cinstiți de către oameni, iar dacă nu, le pot distruge. În calendarul roman, luna iulie, era a cincea lună, numită Quintilis. Numele de Iulie, provine de la Iulius Cesar, născut în această lună. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului: Pricopul, Panteliile, Circovii de Vară, Sântilie, Pantelimon, Foca etc.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Subcetate, jud. Harghita, 1967
CategoriesArhiva Blog
By

Obiceiuri la seceriș

Obiceiurile la seceriș își au originea în ritualurile agrare, prin intermediul cărora omul primitiv încerca să creeze o legătură cu forțele sacre care asigurau recolte bune.
Făcând legătura cu actul seceratului, se poate observa o asemănare: atât viața omului, cât și cea a grâului, sunt retezate de aceeași unealtă–secera, care devine, în epoca medievală, simbol al morții. Credința în existența spiritului grâului a dat naștere obiceiurilor din perioada secerișului. În societățile primitive, acest spirit trebuia să fie protejat pentru că simbolizează încheierea unui ciclu vegetal. În același timp, spiritul grâului asigură renașterea viitoarelor recolte.
Acest obicei s-a născut din credința în existența unui spirit al grâului, care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice; conform unelor tradiții el trebuie protejat, intrucât, pe de o parte, simbolizează sfârșitul unui ciclu vegetal, iar pe de altă parte, asigură renașterea. Bobul de grâu se spune că ar fi fața lui Hristos, iar la finalul secerișului, ultimele spice se înnoadă pentru ca țarina să fie protejată. Grâul are o valoare simbolică deosebită, el nu se aruncă pe jos, fiind esența pâinii noastre, celei de fiecare zi.
Cununa grâului este un vechi obicei agrar, menit să asigure rodnicia pământului, organizat la sfârşitul secerişului.
Obiectul ceremonial, care se face din spice la sfârşit de seceriş, se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba popii, barba lui Dumnezeu. El stă în centrul desfăşurării ceremonialelor şi reprezintă cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul.
În cadrul obiceiului, nu se cunoaște un ceremonial aparte de începere a muncii. Până la terminarea seceratului, când se face cununa, munca decurge după rânduiala îndătinată. La amiază se oferă clăcaşilor rachiu, apoi li se servește masa. După masă urmează ceasul de odihnă.
Pe tot timpul seceratului, fetele seceră iar flăcăii cosesc şi leagă snopii. Snopii sunt aşezaţi în clăi, în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se pune o „căciulă” – un snop aşezat vertical, cu spicele în jos.
Ceremonialul cununii urmează câteva momente: pregătirea cetelor de secerători, strângerea recoltei, în comun, şi împletirea cununii, constituirea alaiului şi plecarea lui la casa gazdei, ritualul udării cu apă a cununii, masa tradiţională la casa gazdei, jocul.
La sfârşitul secerişului se împletește o cunună din cele mai frumoase spice, luate din ultimul snop, sau dintr-o bucată de holdă lăsată anume nesecerată. Împletirea se face în 3, ca părul femeii. Cununa este împletită de 3,4 femei, având formă circulară. În unele locuri cununa are formă de buzdugan, cruce simplă sau cu mai multe braţe. Odată terminată cununa, este adusă în mijlocul secerătorilor care întind în jurul ei o horă, apoi o predau celei care urma să o poarte.
Cununa de spice se aşează pe capul celei mai harnice fete, de obicei nemăritată, dacă îndeplinește anumite condiţii de castitate, hărnicie, frumuseţe, să aibă ambii părinţi etc; se formează alaiul şi, cu cântecul cununii, se îndreaptă către sat, spre casa gazdei.
Alaiul este compus din fete tinere, neveste, vârstnici, feciori care au ajutat la recoltat. În frunte, muzica şi gospodarul, după aceea, cununa urmată de fete şi feciori. Tot timpul drumului fetele cântă „Cântecul cununii”.
În sat, cununa este aşteptată şi udată la toate porţile cu apă din abundenţă, această datină simbolizând străvechi rituri de fertilitate. În felul acesta, întreg satul participă la desfăşurarea ceremonialului.
Când alaiul ajunge la casa gazdei, este aşteptat la poartă cu căni cu apă, cununa este din nou udată. Alaiul intra apoi în casă, unde este aşteptat de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin/ rachiu. Ei ocolesc de trei ori masa cântând, apoi aşează în mod solemn cununa pe masă.
Gazda ia cununa, o atârnă la grindă şi o păstrează până la semănatul următor. Urmează masa oferită de gazdă celor care au luat parte la secerat şi apoi petrecerea și jocul.
Cununa spicului de grâu era făcută de o femeie bătrână, ajutată de fetele mai tinere, fiind confecționată din spice de grâu și din flori de câmp, iar pe lângă cunună se făcea o cruce din spice care, ulterior, era pusă la o icoană până în anul următor. După ce cununa e terminată, un alai alcătuit din fete tinere, neveste si feciori care au ajutat la recoltă, se îndreaptă spre sat, cântând si jucând în fața caselor gospodarilor, în acest fel întreaga comunitate sătească participă la acest ceremonial. Ajunsi la casa gazdei, cununa este udată, fetele cântă și așează cununa pe masă. Cununa, ulterior, este așezată de către gazdă, la loc de cinste, în casă. Acest ceremonial se încheie cu o masă oferită de gazdă, cu joc și voie bună.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Sânmihaiu de Pădure, jud. Mureș, 2008
CategoriesArhiva
By

Sânpetru de vară

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt prăznuiti la data de 29 iunie, în aceeași zi, deoarece ambii s-au săvârșit la Roma, din porunca împăratului Nero. Ei sunt ocrotitorii celor lipsiți de libertate, de aceea sunt protectorii spirituali ai închisorilor. Sărbătoarea datează încă din secolul al II-lea al erei creștine și evlavia credincioșilor s-a materializat în ridicarea de biserici pe locul martirajului lor. Sfântul Apostol Petru era originar din localitatea Betsaida, din Galileea, fiind primul care l-a numit pe Iisus Hristos ,,Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. După Pogorârea Sf. Duh de Rusalii, Sf. Petru este cel dintâi care vestește poporului evreu pe Iisus Hristos cel răstignit și înviat, îndemnându-i pe toți la pocăință și întoarcere la credință.
Biserica ortodoxă îi cinstește în mod special pe cei doi Apostoli, rânduind o perioadă de post specială. Postul sfinților Apostoli este unul dintre cele patru posturi de peste an, alături de cele ale Paștelui, Sfintei Mării și al Crăciunului. Spre deosebire de celelalte posturi, acesta are o durată variabilă, în funcție de postul Paștelui. Acest post începe la o săptămână dupa Rusalii, sărbătorite la cinzeci de zile după Paște. Sfântu Petru este protectorul agriculturilor, el hotărăște starea finală a recoltelor, legând și dezlegând ploaia. Pentru cei care nu respectă sărbătoarea, le trimite potop și grindină. Această sărbătoare este de mare însemnătate pentru calendarul agricol și se ține trei zile nelucrătoare. Aceste zile cuprind o serie de ritualuri pentru protecția recoltelor, a animalelor dar și pentru cei plecați în lumea de dincolo. În calendarul popular, această sărbătoare marchează miezul verii agrare și perioada secerișului. Tot de Sânpetru, erau organizate târguri, unde oamenii făceau schimb de produse, negoț, discuții, dar și cu scopul de a petrece și a se distra.
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Salva, jud. Bistrița-Năsăud, 1973
CategoriesBlog
By

Vara și muncile agricole

Obiceiurile tradiționale ale verii se înfiripă și evoluează pe un calendar neoficial care cuprinde câteva sute de personaje reale sau imaginare, ierarhizate. Calendarul planifică practic întreaga activitate din spațiul tradițional, pe sezoane, săptămâni, zile și chiar momente ale acestora, precizând timpul optim pentru arat, semănat, culesul roadelor, formarea turmelor, tunsul pomilor și al viei, zile favorabile pentru pețit, logodit, vrăji, farmece, culegerea plantelor de leac etc.
În satul tradițional, cele mai multe obiceiuri erau legate de ciclul agrar, care juca un rol important în viața comunității. Toate riturile și obiceiurile au ca țel suprem rodirea pământului, belșugul culturilor.Unele obiceiuri erau ritualuri de fertilizare, de prevenire și de apărare împotriva unor dezastre naturale, iar altele constituiau o ofrandă adusă în semn de mulțumire, pentru produsele obținute.
Cele mai numeroase și impunătoare sunt cele legate de agricultură, îndeletnicire care pretinde o succesiune de rituri. Sacralitatea apei și virtuțile ei benefice, stau la baza credințelor și practicilor terapeutice. Apa este prezentă în toate riturile de trecere, cele care marchează viața omului, alteori cu rol de consacrare, alteori în riturile agrare. Paparuda este un ritual de aducere sau invocare a ploii, un ritual magic, aparținând cultelor agrare. În timp de secetă, tinerele fete din sat dansează jocul Paparudelor, îmbrăcate în frunze, în timp ce femeile din sat le stropesc cu găleți cu apă. Paparuda este însoțită de un cortegiu care merge prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec, bătând din palme, în timp ce paparuda joacă un dans săltăreț.
Paparuda invocă ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin textul pe care trebuie să îl spună cu ardoare. În concepţia populară, se consideră, aşadar, că imitarea ploii, invocarea ei, este suficientă pentru a se produce. De asemenea, se consideră că „masca verde”, frunzele şi florile cu care se împodobesc paparudele, reprezintă spiritul vegetaţiei, ce se va regenera odată cu căderea ploilor. De asemenea, se crede că purtarea „măştii verzi” influenţează bogăţia culturilor.
La data de 29 iunie, apare un personaj cu o mare valoare simbolică, Sânpetru, considerat și patronul agricultorilor, sărbătoare cu dată fixă. El hotărăște starea finală a recoltelor, pentru că dezleagă și leagă căldura și ploaia, atât cât trebuie pentru o recoltă bună, pentru cei care îi respectă ziua, nelucrând. Începând cu acestă zi, cucul și privighetorile nu mai cântă , în timp ce scânteile produse de biciul Sf. Petru se transformă în licurici care îi păzesc pe cei rătăciți pe drumurile de munte sau în pădure. Pentru a fi feriți de rele, oamenii poartă la ei usturoi și pelin.
O altă sărbătoare cu zi fixă este data de 20 iulie, Sfântul Ilie. Poporul îl celebrează pe Sfântul Ilie ca fiind patronul verii caniculare, cel care răcorește atmosfera desfăcând ploile. Ca orice sfânt, ține ca sărbătoarea lui să fie respectată cu strictețe cu toate interdicțiile pe care le impune. Oamenii nu lucrează în această zi și nu mănâncă mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea lor. Ziua Sfântului Ilie marcheză și miezul verii pastorale , când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată dupĂ urcarea oilor la stână. Luna iulie, denumită în popor și Cuptor, este cea mai primejdioasă lună pentru culturile vegetale avându-l ca figură centrală pe Sf. Ilie, apărător dar și un adversar de temut al oamenilor, în funcție de cum aceștia respectă sau nu sărbătoarea. Astfel că Sf. Ilie rămâne în calendarul agrar popular un ,,zeu” de temut în lupta cu diavolul.
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Ibănești, jud. Mureș, 1969