Anunț
În perioada sărbătorilor legale, în zilele de 12 și 13 iunie 2022, muzeul este închis. Vă mulțumim.
Duminica Tomii
Prima săptămână de după Paști este numită Săptămâna Luminată. Conform tradiției creștine, în această săptămână, Raiul se deschide pentru toți cei aflați pe lumea cealaltă și se închide odată cu Duminica Tomii. Prima Duminică după Paști este închinată Sfântului Apostol Toma, patronul spiritual al arhitecților, zidarilor și pietrarilor.
Toma din Galileea este unul dintrei cei 12 Apostoli a lui Iisus, care s-a îndoit de Învierea Domnului, dar s-a încredințat după ce i-a pipăit rănile provocate de piroane. Această zi reprezintă momentul întâlnirii dintre Sfântul Apostol Toma și Mântuitor, întâlnire care îi dă și Apostolului necredincios dovada Învierii Domnului. În calendarul popular această sărbătoare poartă denumirea de Paștile Morților sau Paștile Blajinilor. În această zi de sărbătoare nu se fac treburi în casă sau la câmp. Nu se spală, nu se coase, nu se face curățenie. Se pomenesc morții, se dă pomană și se aprind lumânări, pentru cei plecați dintre noi.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Săcal, Mureș, 1962
Armindeni
Primăvara, timp al revenirii forței și a vieții, totodată vulnerabil, marcat prin începutul vegetației, oamenii sunt protejați prin intermediul ramurei verzi.
Obiceiul împodobirii casei și a gospodăriei cu crengi/ramuri verzi are origini într-un îndepărtat cult al plantelor si arborilor, al unor străvechi credințe că acestea au suflet și în beneficiul transferului fecundității, rodniciei naturii și vegetației asupra omului.
Conotațiile religioase ale Armindenului încep odată cu Sfântul Prooroc Ieremia, ziua sfântului fiind respectată pentru bunăstare și belșug.
În prima zi de mai, oamenii împodobesc porțile cu ramuri de foioase sau conifere, sau plantează crengi întregi în fața casei. Având un rol de apărare dar și fertilizator, acestea conservă energia pozitivă și sunt utilizate de-a lungul anului, cu răsfrângere în spectrul agrar. Creanga uscată și păstrată este folosită la aprinderea cuptorului în care se coace pâinea din grâul nou, dar are rolul și de a fertiliza pământul în care a fost plantată.
Este o perioadă bună pentru culegerea plantelor de leac, de sezon, în special a pelinului, apreciat pentru proprietățile curative.
Prezența rituală a ramurei verzi o întâlnim și la alte sărbători din ciclul sărbătorilor de primăvară, cu dată fixă sau mobilă: Sf Gheorghe (23 aprilie), Sânziene (24 iunie), Florii, Paște, Duminica Tomii, Ispas, Rusalii.
Bibliografie: Ioan Godea, Dicționar Etnologic Român, Editura Etnologică, București
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Ibănești Pădure, Mureș, 1962
Izvorul Tămăduirii
În prima vineri după Paște, din Săptămâna Luminată, creștinii ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Originea acestei sărbători se leagă de o minune care s-ar fi petrecut lângă un izvor de lângă Constantinopol. Potrivit legendei, un orb și-a recăpătat vederea spălându-se pe ochi cu această apă.
Orbul ar fi ajuns aici călăuzit de împăratul Bizanțului Leon I (457- 474) – căruia îi ceruse apă. Împăratul, la rândul lui, a fost călăuzit și îndemnat de glasul Maicii Domnului.
Pentru a multumi Maicii Domnului, când a ajuns împărat, Leon cel Mare a ridicat în apropierea izvorului o biserică, unde s-au săvârșit apoi multe minuni.
Amintind de minunea Maicii Domnului, sărbătoarea a păstrat credința sfințirii apelor, astfel, în toate bisericiile și mănăstirile ortodoxe, se săvârșește slujba de sfințire a apei. După slujba de sfințire, preoții îi stropesc pe credincioși cu apa sfințită, cântând troparul ,,Mântuiește, Doamne poporul tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruința credincioșilor asupra celui potrivnic dăruiește și, cu crucea ta, păzește pe poporul Tău”. În credința populară acest cântec de binecuvântare are rol purificator, de îndepărtare a energiilor negative și a pagubei. Cu această agheasmă se stropesc încăperile din gospodărie, iar bolnavii o beau dimineața, înainte de a lua micul dejun, pentru a se înzdrăveni.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Bilbor, Harghita, 1962
Fuga din tău, sărbătoarea plugarului la Fărăgău
Satul Fărăgău, desprins parcă din basmele vechi româneşti, cuibărit între dealurile înverzite ale Câmpiei Transilvaniei, cu cărări şi drumuri de hotar, fără râuri, ci doar pâraie şi cele două tăuri (lacuri), era, până nu demult, în fiecare primăvară, gazda sărbătorii plugarului.
Primăvara este anotimpul renaşterii naturii şi simbol al tuturor reînnoirilor din viaţa omului. Considerat, în concepţia populară, anotimp de trecere între cele două mari extreme – iarna şi vara, primăvara a însemnat medierea între perioada întunericului şi a morţii (iarna) şi perioada fertilităţii şi a vieţii (vara).
Calendaristic, perioada se caracterizează printr-o serie întreagă de rituri şi practici magice de purificare, de divinaţie, pentru învierea timpului, pentru existenţa umană şi desfăşurarea ei sub auspiciile benefice, de sănătate pentru om şi belşug în roadele verii.
În concepţia populară, Sfintele sărbători ale Paştelui reprezintă trecerea omului de la moarte la viaţă, de la păcat la iertare.
A doua zi de Paşti la Fărăgău este ziua sărbătoririi plugarului, a aceluia care iese primul, primăvara, la arat. Aratul este un act sacru, asociat fecundităţii pământului, în care plugul are o semnficaţie falică, iar pământul (câmpul, brazda) este asociat trupului feminin.
Ritualul prilejuit de pornirea plugului impunea restricţii în viaţa conjugală şi îmbrăcăminte curată, existând credinţa că ţinuta vestimentară are influenţe asupra calităţii recoltei. Bărbatul trebuia să fie îmbrăcat cu o cămaşă albă, simbol al castităţii lucrătoare, ca rodul să fie bogat, iar pornirea plugului, moment ce marca începutul muncilor agricole de primăvară, se făcea pe lună plină, pentru ca bucatele să crească la fel cum creşte luna.
La Fărăgău, ca şi în alte localităţi ale Câmpiei Transilvaniei, de cum ieşea primul plugar, primăvara, la arat, „chizeşii” (vătafii) îl urmăreau şi-l anunţau că el va fugi din tău şi va fi sărbătorit a doua zi de Paşti. Vestea se răspândea repede în tot satul, iar sărbătoarea, aici, se numeşte „Fuga din tău”.
A doua zi de Paşti, la casa plugarului vin „chizeşii”, muzicanţii şi „fugacii” (flăcăii pe care va trebui să-i prindă plugarul), pentru a fi cinstiţi cu băutură, cozonac şi ouă roşii.
Plugarul, îmbrăcat numai în izmene suflecate, „fugacii”, cu cămăşi albe, încinse cu curele înguste, desculţi şi legaţi cu batiste la frunte, fiecare cu cîte o botă în mână, merg la tăul Fărăgăului.
Aici, unul dintre „chizeşi” azvârle una până la trei pietre în tău, iar plugarul este obligat să intre în apă pentru a căuta piatra. Când găseşte piatra, plugarul o arată celui care a aruncat-o, apoi numără trei lovituri ce le dă cu bota în apă, a treia lovitură reprezentând semnalul de pornire a fugacilor către clopotniţa bisericii din sat. Tot atunci porneşte şi plugarul din „tău” pentru a-i prinde pe „fugaci”. Pe cei prinşi plugarul îi atinge cu bota, fiind astfel eliminaţi din fugă şi datorând plugarului două porţii de jinars.
Primul dintre „fugaci” care ajunge la clopotniţă trage clopotul, semnal ce anunţă sfârşitul competiţiei. Fuga este întreruptă, iar plugarul trebuie să dea aceeaşi măsură de jinars fugarilor pe care nu-i putuse prinde până la bătaia clopotului.
Începe apoi, pe Dîlmă, de unde oamenii satului urmăriseră întrecerea, jocul.
Udarea plugarului se înscrie în credinţa acţiunii benefice a apei, ca agent fertilizator, de bun augur, de rodnicie a ţarinilor, de curăţire şi purificare înainte de începerea unui ciclu greu al muncilor de vară şi de toamnă. Obiceiurile de primăvară constituie, pentru comunităţile săteşti, un prilej de manifestare a bucuriei, de întâmpinare a naturii care reînvie, de intrare în ritmul muncilor agricole, aducătoare de belşug, când pământul şi soarele ajută sămânţa pusă sub brazdă să dea rod.
În satul vechi, totul era mai simplu, omul ştia cuvintele, gesturile, obiectele potrivite pentru sărbători, cunoscând cele şapte ingrediente ale sărbătorii: miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi lucrul potrivit. Ştia că numai ceea ce este foarte bun pentru el poate fi destul pentru Dumnezeu.
Sursa- Maria Borzan, Sărbatoarea Plugarului, Cuvântul Liber, 2007
Fotografii cu sărbătoarea plugarului în satul Fărăgău, Mureș, 1969, Arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea