CategoriesBlog

Pâinea cea de toate zilele

Pâinea, hrană și simbol, în cultura populară, a însumat de-a lungul timpului bogate sensuri ale spiritualității, devenind în cele din urmă aliment ritual cu conotații festive și ceremoniale. Pâinea și colacul sunt prezente în aproape toate obiceiurile tradiționale, calendaristice sau din ciclul vieții.
Produs al unui efort susținut și îndelungat, al finalizării unui ciclu agrar, pâinea concentrează speranțele dar și temerile și lupta cu natura ale cultivatorului- ”muncești ca să-ți câștigi pâinea”- arată importanța ei ca aliment central, echivalent cu asigurarea existenței.
În acest demers, omul nu este singur. Importanța spirituală a pâinii o găsim în însăși rugăciunea Tatăl nostru, care evidențiază semnificațiile pâinii- materie și spirit, hrană a trupului dar și a sufletului.
Pâinea este astfel parte a unei rânduieli, ce mediază o comunicare cu semenii dar și cu Dumnezeu, înscrisă într-un model cultural, cunoscut și acceptat de toți membrii comunității.
Pâinea este obținută în urma unui proces culinar de transformare, care este și el umanizat, ciclul vegetal al grâului este asociat cu viața omului, care este percepută ca o metaforă a ființei umane și a fertilității.
Colacul frumos ”ca fața lui Hristos”, considerat sfânt, are menirea de a asigura bunăstarea prin puterea lui de apărare împotriva duhurilor necurate care acționează mai ales în momentele de cumpănă, în pragul unor sărbători sau în anumite perioade din ciclul vieții.
Pe lângă atributele de benefic, de bun augur, ale colacului, diversitatea de forme și ornamentica îl includ în categoria manifestărilor de artă populară.

Bibliografie: Marius Eppel, Magie și familie în Europa, Cluj-Napoca 2016
Ofelia Văduva, Pași spre sacru, București 1996
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesBlog

Cămașa ciumii

”Se făcea în sat cămașa ciumii. Nouă femei lucrau o cămasă dintr-un fir de cânepă, într-o singură noapte, fără să fie știute și fără să vorbească în timpul lucrului.
Cămașa se așeza la marginea satului . Se făcea și pentru a opri molima la animale.”
( A. Olteanu, Reprezentări ale spațiului în credințele populare românești, p.182)
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesArhiva Blog

Șezătorile

Odată cu terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus, dar mai ales după lăsatul secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor.
Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, oamenii satelor îmbinau atât lucrul cât și distracția. Era locul unde se învățau desprinderi practive dar și multe obiceiuri.
În Postul Crăciunului, principala preocupare casnică era legată de industria textilă, torsul cânepii, a inului, lânii, – munci care se făceau cu multă plăcere în cadrul acestor întâlniri. Șezătorile erau organizate după criterii de vârstă, fiind șezători de fete, de femei și mixte.
Orice persoană putea participa la astfel de întâlniri. Erau organizate la anumite case care erau și gazdele evenimentului. Participanții aveau anumite obligații față de gazdă, petrolul pentru luminat, lemnele de foc iar uneori plăteau chiar și o taxă. Așezarea în încăpere era făcută dupa o anumită ierarhie, în locurile din față stăteau persoanele mai în vârstă și fetele mari, iar cei mai tineri stăteau înspre ușă.
La șezătoare particicipau și bărbați, care lucrau la cioplitul furcilor, împleteau mănuși etc., dar erau așteptați cu nerăbdare și feciorii, care veneau unde era fata îndrăgită. Aici tinerii se cunoșteau observându-și calitățile cât și defectele. Idealul de fată căutat era – harnică, frumoasă, sănătoasă, iar fata alegea un băiat care să aibă casa lui, să nu locuiască cu părinții și să aibă un loc de muncă.
În șezătoare se cânta, se spuneau ghicitori, glume, jocuri de șezători, se discutau noutățile din sat: nunți, morți, nașteri, accidente etc., în paralel se lucra.
Participantele mai în vârstă luau atitudine față de anumite comportamente sau fapte și sancționau ceea ce nu corespundea normelor societății sau moralei creștine. O funcție importantă a șezătorii era aceea de formare și transmitere a valorilor spirituale.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea

CategoriesArhiva Blog

Postul Crăciunului

Mijlocul lunii noiembrie înseamnă pentru creștinii ortodocși începerea Postului Crăciunului. Acest post prin durata lui de 40 de zile, ne amintește de postul ținut de Moise de pe Muntele Sinai, când aștepta să primească cuvintele lui Dummnezeu scrise pe Tablele Legii. Astfel creștinii postind 4o de zile se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și născut din Fecioara Maria.
Postul Crăciunului este o pregătire, o sfințire a gândurilor a simțurilor, a trupului cât și a sufletului prin pocăință, prin spovedanie și împărtășanie.
Înainte de intrarea în Postul Crăciunului este lăsatul secului, o sărbătoare încărcată de tradiții și obiceiuri. Aceste tradiții și obiceiuri sunt păstrate din cele mai vechi timpuri, însă ele variază de la o zonă la alta. De cele mai multe ori, tradițiile se păstrează în zonele rurale. Bătrânii au avut grijă să le transmită mai departe și celor tineri chiar și cele mai mărunte obiceiuri din această zi.
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesBlog

Pieptănatul cânepii

În procesul de prelucrare a cânepii, pieptănatul era o etapă realizată de către femei, de cele mai multe ori. Pentru pieptănatul cânepii se foloseau piepteni speciali, fiind confecționați din lemn, având pe toată lățimea unui capăt, două rânduri de dinți, atât din fier cât și din lemn. Dinții erau fixați direct pe lemnul piaptănului, la o distanță egală unul față de celălalt, stabiliți la baza lor printr-o bară de metal.
După ce cânepa fusese prelucrată cu melița, urma pieptănarea acesteia, până când firul devenea mătăsos și se strângea în fuioare. Din perierea fuiorului se obțineau fibre de categorii diferite :
1. Fuiorul format din fibre lungi, subțiri care erau folosite la torsul firelor pentru urzeala pânzei,având calitatea cea mai bună, din care se confecționa apoi, îmbrăcămintea de sărbătoare. Fuiorul rezultat din pieptănare, era înnodat la mijloc pentru a nu se încâlci fibrele, fiind păstrat astfel până la tors.
2. Urzeala constituia a doua calitate de fibre, fiind folosite la îmbrăcămintea de zi cu zi, sau la realizarea unor țesături de uz casnic. Câlții erau fibre scurte, de dimensiune medie sau groasă, fiind folosiți la țesături de uz gospodăresc. Aceste fibre erau scurte ca și dimensiune, comparativ cu celelalte, iar după periere se păstrau înnodate la un singur capăt.
Până la toarcere, fuioarele erau depozitate în cămară, agățate de grinzi, pentru a fi bine aerisite și se păstrau după tors împletite pentru a evita încâlcirea lor.
Bibliografie : Florica Zaharia, Textile tradiționale din Transilvania Tehnologie și estetică, Suceava, 2008
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” reprezentând pieptănatul, hecelatul și împletitul cânepii la Ibănești Pădure, Mureș, în 1963