CategoriesArhiva Blog
By

Postul Crăciunului

Mijlocul lunii noiembrie înseamnă pentru creștinii ortodocși începerea Postului Crăciunului. Acest post prin durata lui de 40 de zile, ne amintește de postul ținut de Moise de pe Muntele Sinai, când aștepta să primească cuvintele lui Dummnezeu scrise pe Tablele Legii. Astfel creștinii postind 4o de zile se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și născut din Fecioara Maria.
Postul Crăciunului este o pregătire, o sfințire a gândurilor a simțurilor, a trupului cât și a sufletului prin pocăință, prin spovedanie și împărtășanie.
Înainte de intrarea în Postul Crăciunului este lăsatul secului, o sărbătoare încărcată de tradiții și obiceiuri. Aceste tradiții și obiceiuri sunt păstrate din cele mai vechi timpuri, însă ele variază de la o zonă la alta. De cele mai multe ori, tradițiile se păstrează în zonele rurale. Bătrânii au avut grijă să le transmită mai departe și celor tineri chiar și cele mai mărunte obiceiuri din această zi.
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesBlog
By

Pieptănatul cânepii

În procesul de prelucrare a cânepii, pieptănatul era o etapă realizată de către femei, de cele mai multe ori. Pentru pieptănatul cânepii se foloseau piepteni speciali, fiind confecționați din lemn, având pe toată lățimea unui capăt, două rânduri de dinți, atât din fier cât și din lemn. Dinții erau fixați direct pe lemnul piaptănului, la o distanță egală unul față de celălalt, stabiliți la baza lor printr-o bară de metal.
După ce cânepa fusese prelucrată cu melița, urma pieptănarea acesteia, până când firul devenea mătăsos și se strângea în fuioare. Din perierea fuiorului se obțineau fibre de categorii diferite :
1. Fuiorul format din fibre lungi, subțiri care erau folosite la torsul firelor pentru urzeala pânzei,având calitatea cea mai bună, din care se confecționa apoi, îmbrăcămintea de sărbătoare. Fuiorul rezultat din pieptănare, era înnodat la mijloc pentru a nu se încâlci fibrele, fiind păstrat astfel până la tors.
2. Urzeala constituia a doua calitate de fibre, fiind folosite la îmbrăcămintea de zi cu zi, sau la realizarea unor țesături de uz casnic. Câlții erau fibre scurte, de dimensiune medie sau groasă, fiind folosiți la țesături de uz gospodăresc. Aceste fibre erau scurte ca și dimensiune, comparativ cu celelalte, iar după periere se păstrau înnodate la un singur capăt.
Până la toarcere, fuioarele erau depozitate în cămară, agățate de grinzi, pentru a fi bine aerisite și se păstrau după tors împletite pentru a evita încâlcirea lor.
Bibliografie : Florica Zaharia, Textile tradiționale din Transilvania Tehnologie și estetică, Suceava, 2008
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” reprezentând pieptănatul, hecelatul și împletitul cânepii la Ibănești Pădure, Mureș, în 1963
CategoriesBlog
By

Legenda lui Sânmedru

În povestirile populare, Sâmedru este un cioban, nedezlipit de turma pe care o paște, „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc” și care moare la stâna oilor. El se metamorfozează în porc, adică în străvechea reprezentare mitică a spiritului grâului. Într-o poveste, se spune că un unchiaș sau o mătușă, neavând copii, au plecat într-o bună zi, unul într-o parte, celălalt în altă parte în speranța că vor găsi un suflet pe care să-l crească . Mersul pe jos nu a fost în zadar pentru că unchiașul a găsit un purcel. Când împăratul care domnea în acea țară a dorit să-și mărite fata, niciun fecior n-a izbutit să o ia, întrucât probele ce trebuiau să le treacă depășeau puterile lor. Singurul care a trecut de toate încercările, a fost purcelul unchiașului. Făcând pe placul împăratului, purcelul se căsătorește cu fata acestuia. Noapte de noapte purcelul lepăda pielea și devenea un flăcău frumos, precum soarele. dar într-o noapte nevastă-sa i-a aruncat pielea în jăratec.
Supărat din cale afară, flăcăul i-a spus că el este Sâmedru și că va pleca în lume, iar ea să-l caute până l-o găsi, căci numai atunci va putea naște copilul. Se zice că l-a găsit după nouă ani, și de atunci au trăit împreună până la moarte.
 
sursa : I. Ghinoiu Sărbători și obiceiuri românești, 2003
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Sânmedru

În calendarul popular Sâmedru este un stăpân al iernii pastorale, care a preluat numele și data de celebrare ale Sfântului Dumitru. Împreună cu Sângeorzul, Sâmedru împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, cu miez al timpului la Sântilie (20 iulie), și iarna, între 26 octombrie și 23 aprilie, cu miez al timpului la Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În opoziție cu Sângeorzul, care încuie iarna și înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul.
Sâmedru se considera ziua soroacelor pentru diferite slujbe și închirieri. Tot atunci se făceau și noi învoieli, prilej de adălmașuri și veselie. Această zi, când expiră vechile înțelegeri făcute la Sângeorz și se încheie altele noi, este bine caracterizată de zicala: „La Sâmedru ciobanii își caută stăpânii”. Nerespectarea înțelegerilor vechi aducea și supărări, de unde și zicala ”La Sângeorz se încaieră câinii/ La Sâmedru se bat stăpânii”.
 
Bibliografie I. Ghinoiu – Sărbători și obiceiuri românești, 2003
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Ibănești Pădure, 1962
CategoriesBlog
By

Lucrul la pădure

 
Încă din cele mai vechi timpuri, pădurile au constituit atât o importantă sursă de materii prime pentru cerințele casnice, meșteșugărești, cât și o importantă sursă de hrană. Lemnul, încă din vremuri străvechi, a fost folosit pentru construirea locuințelor, a adăposturilor pentru animale, pentru confecționarea uneltelor casnice, mijloacelor de transport, ca lemn de foc etc.
În feudalism, lucrul la pădure era o ocupație obișnuită, iobagii din zonele muntoase erau obligați să cioplească grinzi, șindrile și alte diferite produse pe baza cerințelor feudale și ale piețelor. În valorificarea lemnului de construcții, înainte de descoperirea fierăstraielor acționate de roți hidraulice, lemnele erau tăiate cu topoarele sau cu fierăstraie cu pânză lungă, iar mai apoi erau cioplite cu securea, teslele etc.
În capitalism, exploatarea pădurilor s-a intesificat, lemnul devenind o materie primă industrială, un important articol de comerț. Dificultățile de transport la distanțe mari au fost înlăturate odată cu dezvoltarea rețelei de căi ferate. Ulterior posibilitatea de procurare a lemnului s-a restrâns, au decăzut treptat și meșteșugurile în lemn, deoarece s-au micșorat cererile pentru aceste produse.
Meșteșugul prelucrării lemnului pe teritoriul țării noastre are o tradiție îndelungată, în cadrul lui existând mai multe ramuri: dulgheritul, tâmplăritul, lemnăritul, rotăritul, văsăritul, butnăritul, cărbunăritul, lucrul la pădure. Prin lucrul la pădure se înțeleg mai multe activități silvice, printre care: defrișarea pădurilor de foioase pentru obținerea materialului necesar construcțiilor sătești, decojirea în plantații a unor arbori exotici pentru proprietățile cojilor, sau culegerea sucurilor unor arbori, pentru pregătirea unor semiproduse utile (cauciucul). Pe lângă ramurile comune s-au dezvoltat și alte meșteșuguri locale cum ar fi:bozăritul, spătăritul, construirea instrumentelor muzicale etc.
Bibliografie selectivă
 
Fotografii din Arhiva ”Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin, Țapinari, Ibănești Pădure, 1966