Corundul este considerat unul dintre centrele importante de ceramică din Europa, unde încă din Evul Mediu s-a dezvoltat o adevărată industrie de olărit.
Primele însemnări despre ceramica din această zonă și despre meșterii localității datează încă din primii ani ai secolului XVII. În jurul anilor 1670 olarii din Corund au început să producă, pe lângă ceramica roșie nesmălțuită, și plăci de sobă – cahle. Olarii timpului au reușit să aprovizioneze prin produsele lor – în afara zonei Ciucului – întreg Ținutul Secuiesc precum și așezările săsești ale Transilvaniei. Produsele care se aflau la mare căutare în acea perioadă erau oalele de diferite dimensiuni, nesmălțuite, precum: oale de gătit, oale de lapte, vase și blide folosite la diferite evenimente – nunți, botezuri, înmormântări și clăci.
Pentru a-și putea valorifica mai bine produsele, cancelarul Ardealului – contele Gyulaffy László – începând din anul 1750, le-a asigurat olarilor din Corund 4 târguri anuale locale.
La începutul secolului al XIX-lea (1820), conform însemnărilor vremii, erau în evidență în jur de 50 meșteri olari în Corund, însă numărul lor a crescut semnificativ până la sfârșitul secolului. Produsele meșterilor au început să fie cunoscute și foarte apreciate pe parcursul secolului XIX pe întreg teritoriul Ardealului. De cele mai multe ori, produsele lor ajungeau și în târgurile organizate la Târgu Mureș precum și în alte târguri din Câmpia Transilvaniei. Ei reușeau să vândă, cu ocazia acestor evenimente, în jur de 600-1000 de vase/obiecte de ceramică. Tot în această perioadă s-au deschis noi oportunități în fața meșterilor olari în așezările și târgurile de dincolo de Carpați, care au facilitat înflorirea și dezvoltarea meșteșugului.
Această prosperitate este întreruptă de „războiul vamal” de cinci ani dintre România și Austro-Ungaria (1887-1892). Criza a fost adâncită și mai mult de faptul că, în această perioadă, a scăzut foarte mult interesul cumpărătorilor față de ceramica nesmălțuită produsă la Corund. Din statisticile vremii putem observa scăderea accentuată a interesului față de ceramica nesmălțuită și creșterea interesului pentru ceramica smălțuită. Trecerea de la producția de ceramică nesmălțuită la cea smălțuită a fost urgentată și de scăderea prețului la vasele nesmălțuite.
La inițiativa Camerei de Comerț și Industrie din Târgu Mureș, ministrul comerțului din acea perioadă a organizat pentru meșterii din Corund cursuri de perfecționare, în cadrul cărora aceștia să-și însușească tehnica de smălțuire a vaselor, însă aceștia au rămas reticenți față de acest demers.
Spre sfârșitul secolului XIX, Gáspár Gyula a înființat în localitate o mică fabrică în care producea ceramică smălțuită. Aici lucrau mai mulți meșteri locali, care, treptat, au început să-și însușească și chiar să stăpânească noul proces de producție. Răspândirea ceramicii smălțuite a însemnat redresarea meșteșugului cât și a localității, din punct de vedere economic.
Meșterii din regiune au reușit să învețe și să pună în evidență și calitățile artistice pe vasele de ceramică. Acest lucru însă a dus la dispariția treptată a meșteșugului tradițional a ceramicii nesmălțuite. Olarii localității, datorită măiestriei și priceperii, au reușit să concureze și cu marile fabrici de ceramică ale vremii. Ei au reușit să își răspândească și să-și vândă produsele în localitățile și așezările din Țara Românească și Moldova.
În perioada interbelică, olăritul a devenit cel mai bine plătit meșteșug din această regiune. După anii ’30, pe vasele produse la Corund încep să apară tot mai des motive etnografice/populare.
Odată cu răspândirea ceramicii smălțuite – pe cancee, farfurii, castroane – ornamentele sunt aplicate cu cornul și pensula. Conturul ornamentului este marcat cu cornul în maro pe angobă alb-gălbui iar interiorul decorului este pictat în culorile verde, galben, maro, albastru.
Multitudinea elementelor decorative indică aspecte importante ale credinței și vieții populare reprezentând bogăția florei și faunei acestui ținut. Ca motive decorative cele mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colț, floarea soarelui, cocoșul etc.
Suprafața decorativă a vaselor era împărțită, de regulă, în trei sau cinci registre. Registrul central al canceelor, de regulă, era decorat cu buchete de flori stilizate reprezentând pomul vieții, iar restul registrelor cu semicercuri, raze, motive geometrice. Farfuriile erau de regulă ornamentate cu buchete de flori – laleaua, floarea soarelui – în culori verde, maro sau galben închis.
După cel de-al II-lea război mondial, marile ateliere care funcționau la Corund au fost naționalizate, iar situația celor mici a devenit din ce în ce mai dificilă. S-a pus în aplicare producția în serie a blidelor ornamentale, a vaselor și obiectelor de decor, iar din anii ’60 a început și producția de ceramică neagră.
În 1974 se înființează o fabrică de ceramică modernă, unde sunt angajați muncitori calificați la Școala de meserii din Odorheiu Secuiesc. Însă evenimentele din 1989 au adus schimbarea și în viața fabricii de ceramică de la Corund. Din cauza inflației, a managementului defectuos din anii ’90, producția fabricii a scăzut drastic și, în cele din urmă, a dus la închiderea acesteia. Închiderea fabricii însă nu a însemnat sfârșitul olăritului la Corund. Atelierele mici și mijlocii au reușit să supraviețuiască, să prospere și în perioada postdecembristă.
De-a lungul timpului, reputația ceramicii de la Corund a depășit cu mult granițele țării și chiar ale Europei. Obiectele acestei localități au ajuns în toate țările celor cinci continente.
În prezent, numărul olarilor din această localitate este unul mic, relativ la alți ani, existând câteva familii în cadrul cărora meșteșteșugul a fost transmis, care participă cu obiectele pe care le confecționează la târgurile din țară, la muzee, la sărbători și la diferite alte ocazii, Corundul fiind în continuare un centru de ceramică, din Transilvania, în care tradiția a rămas vie.
Text : Kozma Jozsef, muzeograf
Bibliografie : Bardi Nándor, Pál Judith: Székelyföld története, 2016, Suba László:
Torda és környéke fazekassága, 2005, Karla Roșca, Horst Klusch: Ceramica din Transilvania

Foto- obiecte din colecția de ceramică a muzeului

Confecţionat la început din os, apoi din coajă de tei şi alte esenţe lemnoase, după legendă, primul fluier ar fi fost făcut de Dumnezeu, pe vremea când era cioban pe Pământ. Punându-l sub lâna oii, a fost găsit de ciobani primăvara, în timpul tunsului.
În alte legende, fluierul, ţinut la loc de cinste de Dumnezeu în Rai, este dat lui Petrea (Păcală), ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer.
Hodacul este un centru cu tradiție în acest meşteşug. Odinioară, aproape că nu era casă în care să nu se facă instrumente muzicale: fluiere, naiuri, ocarine. Fiecare dintre aceste instrumente au, pe lângă calităţile muzicale necesare, şi remarcabile calităţi artistice, obţinute fie prin crestare, fie prin pirogravare. Faima meşterilor hodăceni a trecut de mult graniţele ţării. Alte sate vestite în acest meşteşug sunt: Juncu (Ţara Zarandului), Urişani şi Vaideeni (Vâlcea).
Lemnul este materia primă principală folosită la confecţionarea instrumentelor muzicale. Unele dintre ele sunt ornamentate cu un decor care îndreptăţeşte tratarea lor şi ca obiecte de artă populară decorativă. Categoria cea mai numeroasă o reprezintă fluierele, de diferite feluri: simple, duble, cu dop, fără dop, scurte, lungi.
Prelucrarea materiei prime începe cu tăierea lemnului la dimensiune. Tăiat, lemnul de salcie, alun sau prun, se găureşte cu sflederul în oblitor, se curăţă de coajă şi se pune la uscat. După uscare, fluierele sunt „cuţâtite” cu cosorul, şlefuite, vopsite, apoi se fac găurile pentru cântat, cu dalta şi „vreana”. Cu cuţitul mic se pune dopul şi se face apoi acordarea şi împistrirea.
La început, aceste instrumente cântătoare erau albe, treptat s-au vopsit în negru, verde, albastru, cu coloranţi naturali.
„Fluierul este cel mai vechi şi mai cunoscut instrument muzical al românilor – un obiect cultic cu care oamenii comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic şi arheologic, confirmă ipoteza că, în vechime, fluierele se confecţionau dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas expresia populară „fluierul piciorului”, parte componentă a corpului uman. Ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unei păsări de baltă (cocorul). Adevăratul cioban se îngroapă şi azi cu fluierul în mână. Nimeni nu poate ajunge cioban fără să ştie a cânta din fluier. Ca instrument apotropaic, fluierul este folosit şi pentru alungarea ielelor la Rusalii și a strigoaicelor la Sângeorz” (I. Ghinoiu, 2004, p.141-142).
Alt instrument muzical de suflat, specific locului, este naiul. Naiul se confecţionează din esenţe de paltin, paltin creţ, salcâm, prun, carpen, recoltat în orice perioadă a anului.
Naiul tradiţional este cel cu acordajul fix. Acesta se realizează cu ceară de albine, topită şi reîncălzită, sub formă de biluțe, care se introduc în tub şi se presează, apoi se bate uşor ceara cu un băţ. Cu un instrument numit „gradaţie”, se măsoară adâncimea tubului acordat. Finisarea tuburilor se face cu hârtie de şlefuit.

Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”