CategoriesBlog
By

Tutunul

Tutunul are o lungă istorie, găsindu-se reprezentări în piatră ale plantei, din anii 600-900 d.H. Cel care a descoperit tutunul, în urma expedițiilor sale, a fost Cristofor Columb, pe teritoriul american, descriind în jurnalul său modul cum băștinașii foloseau frunze ale unei plante numite tutun, le rulau, le dădeau foc la capăt și apoi inhalau fumul acestora pe gură. Dacă inițial fumatul era un răsfăț pentru nobilime, ulterior s-a răspândit și în rândul oamenilor de rând, datorită evoluției instrumentelor de fumat. Pipa a apărut în secolul VII –lea având un real succes. Ulterior s-a trecut la țigările de foi, care se fabricau în Cuba, Spania, iar apoi în alte țări din Europa.
Comerțul de tutun a prins amploare de abia între anii 1830-1840, pe vremea lui Napoleon, iar apoi în perioada Primului Război Mondial a început dezvoltarea industriei de tutun până în prezent. La noi în țară, tutunul a fost adus de turci la mijlocul sec. al VI-lea . În Țara Românescă se percepea o taxă numită ,,haraciul tutunului” în Moldova era o altă taxă pe pogonul tutunului iar în Transilvania se introducea o amendă pentru cei care fumau. Cei care cultivau tutun în România erau scutiți de serviciul militar chiar și cel de pe front . Odată acceptat acest obicei, au apărut și primele fabrici de prelucrare a tutunului în anul 1812 în Moldova iar în anul 1821 în Muntenia.
Treptat au fost inventate atât trabucul cât și țigările de foi. Se foloseau în unele ritualuri religioase pentru a conduce la înălțarea spiritului. Cultivarea tutunului s-a făcut și în țară la noi, ținându-se cont de sensibilitatea mare a plantei la temperaturile joase. Perioada de vegetație fiind mai lungă, determina ca acesta să se însămânțeze în solar sau seră, iar după trecerea înghețului, adică primăvara, să fie plantată în câmp. Plantarea se efectua dimineața sau după masa, iar dacă vremea este înnorată se putea efectua toată ziua. Tehnica de plantare era asemănătoare cu cea a răsadurilor de legume. În sol se aplica un orificiu în care se introducea apă, apoi răsadul, astfel ca rădăcina sa fie cat mai bine repartizată pe toată suprafața. Recoltarea frunzelor de tutun se realiza manual.
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin, Țăran care fumează, Uscarea tututnului la soare, Ruștior, Săcal, jud. Mureș, 1963
CategoriesBlog
By

Făina din in

În alimentația tradițională uleiurile vegetale au fost larg întrebuințate. Înainte de fi folosită floarea soarelui, uleiul se obținea din semințele unor plante precum : in, cânepă, nuc, fag. Acestea erau folosite de multe ori sub formă de făină, obținută prin pisarea semințelor în piva de lemn și cernute cu sita. Făina obținută din in și din alte plante oleaginoase, în Transilvania, se mai numea julfă, fiind produsă și din turtele rămase după extragerea uleiului. Julfa era întrebuințată ca mâncare de post, îndulcită și amestecată cu varză, sau ca umplutură la plăcinte, ori întinsă pe pâine.
Bibliografie: I. Prahoveanu-Etnografia poporului român, V.Butura-Etnografia poporului român, I.Vlăduțiu-Etnografie românească)
 
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” reprezentând frământatul făinii de in și prăjitul aluatului în ceaun, în localitatea Subcetate, jud. Harghita, 1966.
CategoriesBlog
By

Oloitul

În economia autarhică prelucrarea uleiului vegetal se realiza în propria gospodărie cu instalații tehnice populare pe care acum le mai găsim doar în muzee. Uleiul vegetal a fost folosit de timpuriu în alimentație, teascurile de ulei, ca și morile fiind atestate din vremuri îndepărtate.
Instalațiile pentru zdrobirea semințelor au evoluat din pivele simple, instalațiile fiind compuse din două mecanisme simple, de lemn- unul pentru zdrobirea semințelor- piua, și altul pentru extragerea uleiului, storcătoarea sau teascul.
Obținerea uleiului începea cu pregătirea semințelor de in, acestea erau vânturate, trecute prin sită, prin care era îndepărată hoaspa. Apoi semințele curate se zdrobeau cu piva (cu roți de mână)
După zdrobire amestecul încălzit se introducea în teasc (cu șurub), sau (cu pene) și se separa uleiul prin stoarcere.
Bibliografie: I. Prahoveanu-Etnografia poporului român, V.Butura-Etnografia poporului român, I.Vlăduțiu-Etnografie românească)
 
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând:

FOTO 1 – vânturatul semințelor de in, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 2 – lucrul la zdrobitoarea cu roți de mână, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 3 – zdrobitul semințelor la zdrobitoarea cu roți de mână, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 4 – presarea la teascul cu șurub, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 5 – lucrul la teascul de ulei cu pene orizontale, în localitatea Subcetate, jud. Harghita, 1966

CategoriesBlog
By

Vara

Vara este anotimpul cu cele mai multe munci. Pentru a avea recoltă, cultura trebuia protejată de acțiunea forțelor negative, vara fiind dominată de practici, ritualuri și acțiuni menite să asigure și să protejeze recolta. Viața rurală fiind structurată și determinată de timp, prin ciclul anotimpurilor, care se aflau într-o legătură strânsă, transpusă în practici și ritualuri ce urmăreau restabilirea menținerea echilibrului, alungarea răului și atragerea forțelor binelui.
Practicile magice și religioase au oferit, de-a lungul timpului, răspunsuri la problemele vieții, sprijin în înțelegerea universului și urmăreau stabilirea de raporturi între om și forțele supranaturale. Desfășurate periodic, ele purtau sensul regenerării naturii prin recolte, a asigurării continuității vieții, manifestări izvorâte din ambivalența omului în fața naturii, a temerii neîncetate pentru epuizarea resurselor și a dorinței de a ajunge la Divinitate. ( Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase)
 
Foto – Car tras de vite, Silivașu de Câmpie, jud. Mureș, 1967, arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Carul cu zestre

În vremuri îndepărtate, în țara noastră nunțile se realizau după tipare bine stabilite, tradițiile erau sfinte în mediul rural și erau respectate cu strictețe obiceiurile. O nuntă era prilej de sărbătoare și de bucurie pentru tot satul, cu mic cu mare îmbrăcau straie populare și se alăturau mirilor. În tradițiile poporului român, nunțile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind moment de manifestare a unei întregi comunități, cu un mare impact social.
Înainte de fiecare nuntă se stabilea zestrea, atât pentru fată cât și pentru băiat. Acest lucru era făcut după o anumită rânduire și conținea obiecte specifice pentru cei care voiau să se căsătorească. Zestrea oglindea și statutul social . Fetele care nu aveau zestre se măritau mai greu sau de multe ori, chiar rămâneau singure.
Conținutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fată se dădeau în general animale, mai mult parcele de pământ, galbeni și nu în ultimul rând lada de zestre, în care erau puse țesături. Lada de zestre era destinată păstrării hainelor și textilelor ce intrau în zestrea fetelor. Indica puterea financiară a familiei din care făcea parte mireasa, dar și a îndemânării acesteia. Pentru a se putea căsători, orice fată trebuia să stăpânească foarte bine tot ceea ce ținea de industria casnică textilă. Lada de zestre era așezată ulterior într-un car cu boi iar alaiul cu zestre dădea ocol satului, având grijă să treacă pe toate ulițele și de multe ori avea loc un dialog savuros, cu chiuituri și cântece . Ajunși la casa mirelui, era chemată soacra mare să iasă în poartă să vadă ce noră vrednică are. Întreg alaiul admira frumusețea cusăturilor și a textilelor.
 
Fotografie din Arhiva Muzeului „Anton Badea”