În povestirile populare, Sâmedru este un cioban, nedezlipit de turma pe care o paște, „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc” și care moare la stâna oilor. El se metamorfozează în porc, adică în străvechea reprezentare mitică a spiritului grâului. Într-o poveste, se spune că un unchiaș sau o mătușă, neavând copii, au plecat într-o bună zi, unul într-o parte, celălalt în altă parte în speranța că vor găsi un suflet pe care să-l crească . Mersul pe jos nu a fost în zadar pentru că unchiașul a găsit un purcel. Când împăratul care domnea în acea țară a dorit să-și mărite fata, niciun fecior n-a izbutit să o ia, întrucât probele ce trebuiau să le treacă depășeau puterile lor. Singurul care a trecut de toate încercările, a fost purcelul unchiașului. Făcând pe placul împăratului, purcelul se căsătorește cu fata acestuia. Noapte de noapte purcelul lepăda pielea și devenea un flăcău frumos, precum soarele. dar într-o noapte nevastă-sa i-a aruncat pielea în jăratec.

Supărat din cale afară, flăcăul i-a spus că el este Sâmedru și că va pleca în lume, iar ea să-l caute până l-o găsi, căci numai atunci va putea naște copilul. Se zice că l-a găsit după nouă ani, și de atunci au trăit împreună până la moarte.

 

În calendarul popular Sâmedru este un stăpân al iernii pastorale, care a preluat numele și data de celebrare ale Sfântului Dumitru. Împreună cu Sângeorzul, Sâmedru împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, cu miez al timpului la Sântilie (20 iulie), și iarna, între 26 octombrie și 23 aprilie, cu miez al timpului la Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În opoziție cu Sângeorzul, care încuie iarna și înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul.

Recoltarea porumbului se făcea toamna, într-o primă etapă prin despicarea știuleților de pe coceni, după care avea loc curățarea boabelor de pe știuleți. Tehnica cea mai arhaică a fost curățarea boabelor, prin frecarea știuleților, în Transilvania fiind frecvent folosită răzuitoarea de mână, lucrată de fierarii satelor.

Un alt procedeu este îmblătitul cu parul sau cu maiul de rufe într-un sac. În zonele deluroase și muntoase, știuleții se pisau cu parul ori cu maiul în uleie, buduroaie, vase scobite în trunchiuri de copac.

Procedeul cu cea mai mare răspândire prin care se obținea o cantitate mai mare de boabe a fost baterea cu maiul în coșuri, sprijinite pe tălpi sau pe scaune, cu patru picioare, ori în ustensile din nuiele împletite pe stâlpi. (I. Prahoveanu, Etnografia poporului român, 2001, p.108-109)

Culesul din natură

Printre ocupaţiile secundare specifice zonei Mureș, care au presupus valorificarea ofertei naturale, culesul din natură s-a practicat constant, acoperind cerințe atât din sfera nutriției, cât și a medicinii populare și a chimiei organice (obținerea coloranţilor naturali folosiţi la textile).

Recoltarea plantelor urma un set de reguli bine stabilit care aveau scopul de a păstra calitățile plantelor, în perioada în care aveau efectul maxim, plantele utilizate ca și coloranți vegetali fiind uscate și păstrate în locuri ferite de noxe. Scoarțele și rădăcinile se adunau primăvara și toamna, iar părțile aeriene – tulpini florifere, ramuri, frunze, flori, fructe – se culegeau la maturitatea plantei.

Din flora spontană era obţinută materia primă pentru vopsitul ţesăturilor de cânepă, in, lână, a pieilor etc. Astfel, pentru obţinerea culorii negre se foloseau: coaja de arin, coaja de nucă coaptă, nucile de stejar, pentru culoarea roşie – roiba, pentru galben erau folosite cojile de măr pădureţ, de sânger sau de ceapă, pentru brun- frunzele de nuc, pentru albastru- coaja de arin.

Plantele preferate, pentru dezvoltarea timpurie și pentru aportul de vitamine pe care îl aduceau prin compensarea valorii nutritive scăzută a resurselor alimentare, din perioada în care nu era maturizată recolta erau: urzica, loboda, sălățica, măcrișul, ștevia, precum și plantele consumate crude- bulbii de cartofi, fereguță, napi porcești, și continuând cu frunzele diverselor plante: măcrișul-iepurelui, dracilă, apoi cu lăstarii cruzi de măcriș, brăbin . Primăvara și toamna se culegeau, cu precădere, bureți, hribi, ciupercile de câmp, bureții iuți, gălbiorii.

Dezvoltarea culturilor, a dus la restrângerea suprafețelor cu plante sălbatice folosite în alimentație, fără a înceta culesul, păstrându-se ca aport de hrană suplimentar.

 

Bibliografie: V. Butura, Etnografia Poporului Român, 1978