CategoriesBlog
By

Oloitul

În economia autarhică prelucrarea uleiului vegetal se realiza în propria gospodărie cu instalații tehnice populare pe care acum le mai găsim doar în muzee. Uleiul vegetal a fost folosit de timpuriu în alimentație, teascurile de ulei, ca și morile fiind atestate din vremuri îndepărtate.
Instalațiile pentru zdrobirea semințelor au evoluat din pivele simple, instalațiile fiind compuse din două mecanisme simple, de lemn- unul pentru zdrobirea semințelor- piua, și altul pentru extragerea uleiului, storcătoarea sau teascul.
Obținerea uleiului începea cu pregătirea semințelor de in, acestea erau vânturate, trecute prin sită, prin care era îndepărată hoaspa. Apoi semințele curate se zdrobeau cu piva (cu roți de mână)
După zdrobire amestecul încălzit se introducea în teasc (cu șurub), sau (cu pene) și se separa uleiul prin stoarcere.
Bibliografie: I. Prahoveanu-Etnografia poporului român, V.Butura-Etnografia poporului român, I.Vlăduțiu-Etnografie românească)
 
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând:

FOTO 1 – vânturatul semințelor de in, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 2 – lucrul la zdrobitoarea cu roți de mână, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 3 – zdrobitul semințelor la zdrobitoarea cu roți de mână, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 4 – presarea la teascul cu șurub, în localitatea Ciobotani,  jud. Mureș, 1966

FOTO 5 – lucrul la teascul de ulei cu pene orizontale, în localitatea Subcetate, jud. Harghita, 1966

CategoriesBlog
By

Vara

Vara este anotimpul cu cele mai multe munci. Pentru a avea recoltă, cultura trebuia protejată de acțiunea forțelor negative, vara fiind dominată de practici, ritualuri și acțiuni menite să asigure și să protejeze recolta. Viața rurală fiind structurată și determinată de timp, prin ciclul anotimpurilor, care se aflau într-o legătură strânsă, transpusă în practici și ritualuri ce urmăreau restabilirea menținerea echilibrului, alungarea răului și atragerea forțelor binelui.
Practicile magice și religioase au oferit, de-a lungul timpului, răspunsuri la problemele vieții, sprijin în înțelegerea universului și urmăreau stabilirea de raporturi între om și forțele supranaturale. Desfășurate periodic, ele purtau sensul regenerării naturii prin recolte, a asigurării continuității vieții, manifestări izvorâte din ambivalența omului în fața naturii, a temerii neîncetate pentru epuizarea resurselor și a dorinței de a ajunge la Divinitate. ( Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase)
 
Foto – Car tras de vite, Silivașu de Câmpie, jud. Mureș, 1967, arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Carul cu zestre

În vremuri îndepărtate, în țara noastră nunțile se realizau după tipare bine stabilite, tradițiile erau sfinte în mediul rural și erau respectate cu strictețe obiceiurile. O nuntă era prilej de sărbătoare și de bucurie pentru tot satul, cu mic cu mare îmbrăcau straie populare și se alăturau mirilor. În tradițiile poporului român, nunțile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind moment de manifestare a unei întregi comunități, cu un mare impact social.
Înainte de fiecare nuntă se stabilea zestrea, atât pentru fată cât și pentru băiat. Acest lucru era făcut după o anumită rânduire și conținea obiecte specifice pentru cei care voiau să se căsătorească. Zestrea oglindea și statutul social . Fetele care nu aveau zestre se măritau mai greu sau de multe ori, chiar rămâneau singure.
Conținutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fată se dădeau în general animale, mai mult parcele de pământ, galbeni și nu în ultimul rând lada de zestre, în care erau puse țesături. Lada de zestre era destinată păstrării hainelor și textilelor ce intrau în zestrea fetelor. Indica puterea financiară a familiei din care făcea parte mireasa, dar și a îndemânării acesteia. Pentru a se putea căsători, orice fată trebuia să stăpânească foarte bine tot ceea ce ținea de industria casnică textilă. Lada de zestre era așezată ulterior într-un car cu boi iar alaiul cu zestre dădea ocol satului, având grijă să treacă pe toate ulițele și de multe ori avea loc un dialog savuros, cu chiuituri și cântece . Ajunși la casa mirelui, era chemată soacra mare să iasă în poartă să vadă ce noră vrednică are. Întreg alaiul admira frumusețea cusăturilor și a textilelor.
 
Fotografie din Arhiva Muzeului „Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Târgurile

Târgurile, numite adesea și târguri de țară, erau locul unde se întâlneau oameni de pe întinse zone ale țării. Ele înlesneau schimbul popular, prilejuiau pe lângă schimbul economic și un schimb de informații, transmiterea directă a unor experiențe agricole și meșteșugărești, și a unor producții folclorice, având loc și petreceri deoarece era locul ideal pentru tineri să se întâlnească și să se cunoască. O lungă periodă de timp târgurile erau singura modalitate de a ieși din colectivitate și de a întâlni alte moduri de viață.
Periodicitatea cu care se organizau târgurile e legată de fazele muncilor agricole și ale ciclului pastoral. Târgurile reprezintă locul unde se întâlneau periodic producătorii diferitelor bunuri, aproape de așezări care au oferit condiții favorabile pentru dezvoltarea ocupațiilor specializate.
Pentru gospodăria țărănească, schimbul de produse a fost multă vreme modul obișnuit de suplinire a lipsurilor, iar vânzarea produselor, mijlocul de obținere a banilor. Nevoia de a schimba și de a vinde produse agricole și meșteșugărești a cuprins toată scara socială, schimburile realizându-se între sate și orașe, între oamenii de la munte și cei de la șes.
Contactul locuitorilor dintr-o zonă cu cei din alte zone a adus influențe pe mai multe segmente de activitate, facilitând în principal evoluția portului popular, ornamentica populară, târgurile fiind și importante ocazii de tocmire a lăutarilor la nunți și a forței de muncă pentru activitățile agricole și pastorale. ( Sursă – I. Prahoveanu, Etnografia poporului român, 2001)

În imagine, târgul de la Brâncovenești, 1962, arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

CategoriesBlog
By

Omul și pomul

Între om și pom sunt tainice legături. Pomul putea înlocui și adăposti în anumite contexte rituale și ceremoniale omul, îi putea deveni frate, soră, soție. Dacă pomul care înflorește și rodește anual- mărul, domină obiceiurile de la naștere și căsătorie, bradul devine prioritar în obiceiurile de înmormântare.
Diferențierea simbolică dintre pom și brad a fost generată nu numai de ciclurile lor vegetale, înfrunzitul și desfrunzitul pomului și persistența cetinii bradului, ci și forma coroanei, frunzelor, fructelor asociate de om cu masculinitatea și virilitatea (bradul), cu feminitatea și fertilitatea (mărul).
Dintre numeroasele specii de pomi fructiferi cultivați la noi, mărul a oferit cele mai multe repere calendaristice. Înfloritul mărului marca limita la care se mai putea semăna porumbul. Mărul este puternic implicat în obiceiurile din ciclul calendaristic și din ciclul familial: ramura de măr pusă în apă înainte de Anul Nou, apariția ei în colinde, aruncarea primei scalde a noului născut la rădăcina unui pom, în special măr.
Frecvența apariției mărului în obiceiurile din ciclul vieții, în special la cele de înmormântare, indică că a fost asimilat ca substitut al individului, ca echivalent simbolic al omului în lumea vegetală. Cea mai mare frecvență o are mărul în obiceiurile de nuntă, unde apare ca simbol al feminității. Împreună cu bradul, mărul formează cuplul divin, model exemplar pentru mire și mireasă. În ceremonialul nupțial, apare în diferite ipostaze pom, poamă, floare, creangă.
El este idealul de frumușețe și termen de comparație pentru fata de măritat care „are obrajii și sânii ca merele, fața dalbă ca florile de măr”,..
Mărul a căpătat de-a lungul timpului și un înțeles peiorativ. Expresia ”ce poamă ești” se adresează de obicei, persoanei căreia îi place peste măsură dragostea. (I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, 2003, p.274)
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”