CategoriesBlog
By

Drumul pâinii

 
 
Simboluri ale vieții, painea și grâul, erau consacrate religios și întâlnite la toate sărbătorile și evenimentele din viața omului.
Procesul de obținere a pâinii, de la semănarea grâului până la transformarea lui în făină, apoi în pâine, presupunea efort uman considerabil. Pentru reușita lui, în mentalitatea tradițională, existau pe lângă munca câmpului, o serie de credințe și manifestări pentru atragerea bunăvoinței forțelor capabile să contribuie la finalizarea eforturilor.
Prepararea pâinii și lucrările agricole tradiționale, cuprindeau, pe lângă munca obișnuită, gesturi și formule rituale menite să asigure rezultatul final. Întreaga muncă desfășurată în jurul obținerii pâinii era marcată astfel de reguli, norme și interdicții, începând cu cultivarea pământului și până la consumul acesteia.
Practicile legate de cultivarea și recoltarea grâului și de transformare a acestuia în pâine, conservate și transmise din generație în generație, au oferit un specific zonal și au asigurat apartenența la un fond cultural specific. Experiența acumulată s-a exprimat printr-o anumită cunoaștere și înțelegere, că pentru a obține o recoltă bună este necesară îndeplinirea unor condiții privind calitatea solului, fertilizarea, rotația culturilor, clima, și cunoștințe agricole necesare, ciclul lucrărilor agricole evoluând în strânsă legătură și determinare și cu succesiunea anotimpurilor.
În satele din județul Mureș, s-a dezvoltat mai mult o agricultură de subzistență, datorită caracteristicilor solului aluvionar al bazinului superior al Mureșului, mai puțin fertil cu caracteristici silvestre , iar până la începutul sec.XX, agricultura s-a caracterizat mai mult prin continuitate decât prin evoluție, în ceea ce privește uneltele de lucru.
Etapele de lucru începeau cu munca pământului, aratul cu plugul și grapatul cu grapa și tăvălugul, semănatul cu mâna, seceratul cu seceri din oțel și coasa cu nuia, treieratul cu îmblăciul și vânturatul cu lopeți de vânturat. Pentru obținerea făinii grâul era măcinat la moară. Ultima fază în obținerea pâinii, era frământatul aluatului și coptul la cuptor.
 
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin
CategoriesBlog
By

La vâltoare…

”Vremurile”, ca și și vremea de afară, ne-au făcut semn că sunt bune pentru munca în aer liber, așa că, de dimineață, am luat niște lepedee cu noi și ne-am îndreptat spre satul Pietriș Vale, la vâltoare, acasă la tanti Emilia Sorlea.
Cu o tradiție veche de sute de ani, vâltorile, instalații populare de spălare a rufelor, nu au încetat să fie folosite la țară, până în zilele noastre.
Aici am aflat că, vâltoarea din sat, este în familia Sorlea de 5 generații și că, odată, pe iazul pe care este amenajată, se mai aflau: casa morii, cu moara de cereale, ”ciocanele” de ulei și o piuă de haine, care au funcționat până în anii ’60. Acum, ne mai amintesc de ele doar două machete, una cu moara și una cu oloinița, ”făcute de omul meu”, cum ne-a mărturisit tanti Emilia, și vorbele cu nostalgie după o lume care, încet, se pierde.
În fiecare primăvară și toamnă, femeile din sat și din satele vecine aduceau aici țoalele noi, ”când e apa tare să se facă în vâltoare”, le înmuiau în săpun și le așezau în cuva de lemn, în locul de revărsare al apei, pentru 10-20 de minute, apoi erau lăsate la scurs și întinse pe rudă la soare.
În satul Pietriș Vale e o liniște de jur împrejur, e doar natura cu tine, dar nu ești niciodată singur. Aici, în spatele unui chip jovial, am revăzut simplitatea, bunătatea și curajul, pentru că nu de puține ori viața în sat, nu a fost ușoară.
Cu multă dragoste, tanti Emilia ne-a deschis ușa casei ei, ne-a făcut pancove, ne-a povestit amintiri, întâmplări, ne-a prezentat pe scurt casa, canapeiul cu cămeși, tesăturile pe care le-a făcut de-a lungul timpului și războiul de țesut, ”stativele”. La stative a țesut toată viața, toate lucrurile de aici sunt făcute de mâna ei – păretare, draperii, fețe de masă, de pernă, covoare și îmbrăcăminte (cămăși, catrințe, cioareci, sumane), pe care le mai face și azi.
Apoi am ieșit afară, unde, ca o mamă care își învață copiii, ne-a arătat și nouă lucruri pe care unii le cunoscuserăm doar din cărți. Ne-am dus până la râu, unde apa este dirijată/mutată spre iaz, și în final, am spălat în vâltoare.
Și azi mai duce la vâltoare rufe, covoare, lepedee, tot ce a lucrat, în principal, în casă, atât pentru curățarea lor, dar mai ales pentru împrospătare și pentru a nu prinde molii.
” Trebuie să le grijim, acum nu mai știe nimeni să facă pănură, nici să țese, nu mai ai pe cine să înveți!”
 
CategoriesBlog
By

Pescuitul tradițional

Pescuitul tradiţional s-a practicat, inițial cu mâna, apoi cu ostia, uneltele și metodele de pescuit din această zonă fiind impuse de anotimp, de adâncimea și debitul apelor. Uneltele folosite s-au diversificat treptat: vârșa, coșul, leasa – realizate din nuiele și sacul, mreaja, prostovolul – din plase textile.
Principala sursă de pește în zonă a reprezentat-o apa Mureșului, cu afluenții – Toplița, Călimani, Ilva Mare, Sălard, Iod, Bistrița, Gurghiu, precum și lacurile din câmpie -Fărăgău, Zau de Câmpie, Cătina.
Leasa era folosită pe pâraiele de munte de pe Valea Gurghiului, fiind confecționată din nuiele de răchită. Se așează pe o bâtă suspendată la capete pe două pietroaie, pentru a se putea îndoi la mijloc. Partea lată se fixează la fundul apei, iar de la maluri până la unealtă se face o îngrăditură din pietroaie, apoi din susul apei se aruncă pietre, iar peștii speriați fug în leasă, unde rămân prinși.
Pescuitul cu sacul cu „rudă” (prăjină) se practica de primăvara până toamna pe apa Mureșului. Sacul cu „rudă” scurtă este o plasă confecționată din ață de in sau de cânepă, prinsă pe un semicerc de alun și legată de o prăjină bifurcată. Acesta are prăjina de cca. 5 m, iar partea bifurcată a acesteia se leagă direct pe cercul de alun, ceea ce ușurează mânuirea uneltei. Se folosește la pescuitul de pe mal, când apa Mureșului este tulbure și mare. În apele mai mari, pescarii se foloseau de „catalige”, care le permiteau să se deplaseze cu ușurință în albia râului.
Pescuitul cu „crâsnicul” se făcea în apă până la genunchi, ziua, când apa e tulbure, iar când e limpede, seara. Crâsnicul este format dintr-o plasă dreptunghiulară, lungă de 1,40 m, lată de 0,60 m, legată de la cele patru colțuri la capetele celor două arcuri din lemn.
Pescuitul s-a practicat, cu precădere, vara, primăvara şi toamna, în afara sezonului rece, iarna fiind îngreunat de necesitatea spargerii gheții.
 
FOTO:
Pescuitul cu leasa și sacul cu „rudă”, în localitățile Orșova, Idicel Sat și Filea, în anii 1963, 1968.
Foto: Anton Badea
 
CategoriesBlog
By

Ziua Universală a Iei

 
De Ziua Universală a Iei 2020, am scos la aer curat cămașa de Maramureș, din colecția Muzeului Etnografic „Anton Badea” Reghin și am completat cu celelalte elemente de port din colecțiile fetelor, pentru a vă prezenta portul maramureșan.
Maramureșul a păstrat cu mare grijă cultura, tradițiile și stilul de viață al țăranului din vremurile trecute. Acest loc este considerat de mulți „ sufletul satului tipic românesc” .
Portul maramureșan, unitar, are un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone, încadrându-se în stilul portului popular românesc. Costumul este alcătuit din cămașă croită în foi drepte. La piept și la stan, la umeri și încheieturi, ca și la mâneci, se fac încrețele, peste acest strat realizându-se benzi de ornamente, prin cusătură nu prin țesut. Aceste ornamente, în general geometrice, dar și unele stilizări vegetale, viu colorate, sunt dispuse liniar. Poalele sunt din pânză de casă, peste care se îmbracă două zadii. Zadiile din Maramureș păstrează ,,vrâstele” ( dungile ) mai late negre, alternând cu altele roșii. Frecventă în zilele noastre este ,,sumna” care a înlocuit zadiile. Confecționată din cașmir, cu motive florale în diferite culori, ea se poartă peste poale.
În picioare se poartă opinci de ,,oargă” – piele de bovine de culoare galben-maronie sau neagră. Opinciile sunt legate cu șnur în jurul gleznei. Vara, în opinci, se purtau ,,colțuni”, adică ciorapi tricotați din lână.
Modele : Florina Oprea, Ana –Maria Rusu
Piese de port din muzeu și colecții private
 
CategoriesArhiva
By

Sânzienele

Sânzienele ne dezvăluie o legătură tainică și un orizont de relații între rolul feminin și lumea plantelor, care prin culegerea florilor, concretizează o serie de practici și rituri de ursită.
În lumea magică a plantelor, Sânzienele sunt flori, zâne și ființe umane. Înzestrate cu trăsături omenești, dacă le cunoști limba ele îți vobesc: ”ia-mă că eu sunt bună pentru dragoste”, alta ”eu sunt bună pentru noroc”, alta pentru sănătate, ..
Puterea lor este consacrată de simbol, fiind legate de mitul primordial al creației; culegerea florilor de sânziene nu se face la întâmplare, eficiența lor este asigurată de timpul potrivit- în zorii zilei, acțiune îndeplinită în special de fete. Florile culese sunt folosite atât ca remedii în etnoiatrie cât și în practica divinatorie.
Sărbătoarea de Sânziene este marcată prin acte rituale care arată un specific zonal în descifrarea unor semne: – de moarte (dacă coronița aruncată pe acoperiș cade, e semn că persoana va muri), de aflare a norocului în dragoste (punerea florilor de sânziene sub pernă pentru visarea ursitului), de apărare a casei și gospodăriei (împodobirea porților cu flori și coronițe) și semne curative (culegerea plantelor pentru leacuri).

”Sânziene”, din colecția Muzeul Etnografic ”Anton Badea”
autori picturi : Adriana Neghirlă, Neculai Baltaru, I.A.Leu, Mihai Nechita, Galat Nicolae