CategoriesArhiva Blog
By

Sărbătoarea Adventului

Seria sărbătorilor de iarnă începe cu prima zi de Advent, astfel încât din noiembrie încep pregătirile pentru una din cele mai mari și iubite sărbători ale comunităților romano-catolică, greco-catolică, calvină și luterană. Cuvântul advent provine din termenul latin „adventus Domini”, care înseamnă „venirea Domnului”. În lumea creștină catolică și protestantă, adventul cuprinde perioada celor 4 săptămâni – 4 duminici – calculate dinaintea Crăciunului.
Adventul este o perioadă de pregătire pentru sărbători și de așteptare care începe din a patra duminică dinaintea Crăciunului (25 decembrie) – duminica cea mai apropiată de Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) și durează până la Crăciun.
Atmosfera magică a sărbătorii a fost modelată nu numai de mitologia așteptării Crăciunului, ci și de dorul după căldură, după lumină, după viața regenerabilă.
Până la solstițiul de iarnă, zilele devin din ce în ce mai scurte, iar întunericul din jurul nostru crește. Drept urmare se credea că aprinderea unei lumânări de pe cununa/coronița de Advent, săptămână de săptămână va aduce lumina Crăciunului în acele gospodării/case, unde este așteptat Hristos.
Din punct de vedere religios, Adventul înseamnă pregătirea spirituală a omului pentru venirea lui Isus și apropierea acestuia față de Dumnezeu.
 
Tradiții și obiceiuri
Originea acestei sărbători își are rădăcinile în secolul al V-lea și s-a răspândit împreună cu sărbătoarea Crăciunului. În anul 1611, Sinodul de la Trnava (Slovacia) a interzis organizarea de nunți și petreceri din prima duminică de Advent până la Bobotează. În secolul al XIX-lea se mai întâlnea obiceiul, mai ales în rândul persoanelor în vârstă prin participarea în această perioadă la liturghiile religioase din zori, cunoscute sub denumirea de rorate. Un alt obicei în această perioadă era organizat de fetele ajunse la vârsta măritișului care, conform credinței, mâncau bomboane sau miere pentru a-i îndulci pe potențialii pretendenți în momentul în care clopotele bisericilor chemau credincioșii la slujbă.
 
Coronița Adventului
Tradiția Coroniței provine probabil din credința străveche că cercul – cercul magic – ne protejează de rău. Se credea că, cu ajutorul acestuia se pot elimina spiritele rele din casă.
Cu trecerea timpului tradiția împletirii coroniței – din cetini de brad – s-a pierdut în timp, dar a fost reînviată – în 1838 – de un pastor protestant pe nume Johann Heinrich Wichern. Preotul a făcut o coroană de Advent de mărimea unei roți de car, pe care a așezat 24 de lumânări. Conform obiceiului în fiecare zi a săptămânii se aprindea o lumânare albă şi una roșie în fiecare duminică. Ideea s-a răspândit rapid în rândul populaţiei, iar în 1860 s-a hotărât reducerea dimensiunii coroanei la o coroniță de pin pe care să se așeze doar 4 lumânări, ca simbol al celor patru duminici din perioada Adventului. Culoarea lumânărilor, cu o singură excepție, este violet: simbolizând pocăința și convertirea. În ordinea aprinderii, a treia lumânare este roz și simbolizează bucuria festivă, bucuria maternă a Mariei. Fiecare lumânare aprinsă simbolizează un concept: credință, speranță, iubire, bucurie.
Conform simbolisticii religiei catolice, fiecare lumânare face referire la o persoană sau la o comunitate:
Adam şi Eva – primii oameni cărora Dumnezeu le-a promis mântuirea (credinţa);
Poporul evreu – căruia i s-a promis că va veni Mesia (speranța);
Ioan Botezătorul – care a vestit venirea lui Isus și a pregătit calea către inimile oamenilor (iubire);
Fecioara Maria – care a născut pe Fiul lui Dumnezeu (lumânarea roz – bucurie).
 
Calendarul Adventului
Calendarul Adventului, atât de popular în rândul copiilor, este un instrument de măsurare a timpului în această perioadă, avertizându-ne totodată de trecerea acestuia, care se încheie cu sărbătoarea Crăciunului. Ferestrele de pe calendare trebuie deschise zilnic una câte una. În spatele acestora fiind ascunsă câte o bomboană.
Primul calendar de acest tip a fost realizat în 1908 la o editură din München. Ideea i-a aparținut mamei lui Gerhard Lang, viitorul producător. Sătulă de întrebările frecvente ale fiului său: „Cât mai trebuie să doarmă până la Crăciun?” a luat un carton şi l-a împărţit în 24 de câmpuri. În câmpurile create a agățat câte o bomboană, din care fiul său putea să mănânce câte una în fiecare zi până la Crăciun.
Pe baza acestei experienţe din copilărie, Lang a creat primul său calendar de acest fel, care a rămas, de atunci, în uz.
 
Bibliografie:
Makkai Endre és Nagy Ödön: Adatok téli néphagyományaink ismeretéhez (Kolozsvár, Erdélyi Tudományos Füzetek)
Németh Henrietta: Adventi szokások, hagyományok
CategoriesArhiva Blog
By

21 noiembrie – Ovidenia – Intrarea Maicii Domnului în biserică

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, prăznuită la 21 noiembrie, este o sărbătoare a Luminii, prima din Postul Crăciunului. Intrarea în templul din Ierusalim, a Sfintei Fecioare Maria, înseamnă vestirea ”tainei celei ascunse din veac”, prin care „Fiul lui Dumnezeu Fiul Fecioarei se face”. Nici un om nu a ales vreodată să se nască din nou, să vină la existență din cineva. Singur Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, s-a născut mai înainte de veci”. [1]
Ziua aducerii Sfintei Fecioare la templu, este o zi de pocăință și sfințenie. Această ”Intrare” nu este înțeleasă de credincioși doar ca înfățișarea Maicii Domnului în templul de piatră din Ierusalim, ci, mai ales, drept primirea ei în raiul în care nici un om nu a ajuns după Căderea în păcat.[2]
Sărbătoarea este întâlnită sub numele de ,,Ovidenia” sau ,,Vovidenia”. Termenul de ovidenie provine de la rusescul ,,văvedenie”(intrare). În această zi s-a „vedit” lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o 3]. De aici provine credința că această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, ,,pentru vederi”. Un interval de timp al schimbării și înnoirii, inițiat prin practici religioase, povestiri meteorologice si astrologice, acte rituale, magice, aflate sub semnul sacralității și al unor semnificații creștine.
În Transilvania, ziua începea cu Filipu cel Mare, care a fost făcut Sfânt de către Dumnezeu, iar mai tărziu a rămas șchiop, pentru că s-a abătut de la dreapta credință.
Ovidenia este o sărbătoare a luminii care învinge întunericul iernii. În unele povestiri populare, se spune că în această zi, s-a născut Iisus Hristos, se deschid cerurile iar animalele încep să vorbească.
De Ovidenie, oamenii petrec noaptea cu lumină, lumânări și focuri aprinse, privesc cerul și citesc în stele anul care va veni. Este noaptea când vrăjitoarele descântă, fac farmece, leagă și dezleagă, pentru că, începând de acum și până la Sântandrei ,,văd cel mai bine”. Se aprind lumânări pentru cei răpuși de moarte violentă și se aduc ofrande speciale pentru copiii morți nebotezați. Lumânarea de la Ovidenie își păstrează puterile magice peste an și numai la lumina ei se poate vedea, în fântână, chipul ursitului. [4]

Roxana Maria Man

Note și bibliografie

[1][2][3]Borzan M., Man R.., Calendarul creștin ortodox în iconografie
[4]Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed.Elion, București 2003

Fotografie realizată de Anton Badea în anul 1962, la Vătava (jud. Mureș), arhiva muzeureghin.ro

CategoriesArhiva Blog
By

Mâncăruri tradiționale de post – julfa, jufa sau jurfa

Julfa „se prepară din sămânța de cânepă pisată și numai prin posturi. Ea se face așa: sămânța de cânepă se vântură de două-trei ori, ca să se ducă colbul, se alege de gozuri și se pune pe cuptior, când e cald, să se prăjească puțin, apoi se pisează în piuă până se face turtă, se cerne printr-o sită rară ori prin ciur și ceea ce rămâne se mai pisează o dată. Făina căpătată se încălzește puțin la foc într-o strachină mare, se pune peste ea puțină apă caldă și se amestecă cu dosul lingurii. Când socotim că-i destul de amestecat, se umple strachina cu apă călduță, o strecurăm prin sitișcă și căpătăm laptele de sămânță. Laptele acesta se pune într-o oală la foc, de fierbe; în timpul fiertului, el se încheagă puțin ca jântița se brânzește și, dacă îl strecurăm, căpătăm julfa sau brânza de lapte de sămânță de cânepă.
Julfa se poate face și din trușnic sau turtele scoase de la făcutul oloiului din sămânța de cânepă, dar nu-i așa de gustoasă. Julfa cu zama ei, sărată puțin și fierbinte, se mănâncă cu mămăligă prăjită ori cu mălai dulce, prin posturile mari.
Brânza de julfă se pune în vărzări, ori se fac plăcinte cu julfă; julfă brânzită se pune și în turtele de Crăciun- pelincele sau scuticele Domnului.
Julfa se face și cu cartofi, cu crupe, cu păsat, cu varză și cu bostan, și-atunci i se zice: crupe cu julfă, pasat cu julfă. Toate mâncările acestea se obișnuiesc în posturi”.
 
Mihai Lupescu ,,Bucate și Băuturi cunoscute de țăranii români la începutul secolului XX”, Paideia, 2011
Fotografie realizată de Anton Badea la Subcetate (jud. Harghita), în anul 1967 – femei care fac făina pentru julfă
CategoriesArhiva Blog
By

Culesul cucuruzului – acasă la Mărioara Fodor

În satul Pietriș Vale, după Vinerea Mare, 14 octombrie, începe culesul porumbului. Toată lumea participă, cu mic cu mare, vecinele din sat vin pe rând la ajutat.
Ziua începe dis de dimineată cu cântatul cocoșului, în mirosul de frunze ude și al fermentării mustului, cu vânt rece de octombrie.
Grădina nu e mare, așa că munca se desfășoară pe îndelete, cu repaos, cu glume și aducerea la zi a noutăților. Se culege în coșărci și coșuri împletite iar după cules, porumbul este transportat cu carul în șură. Așezată în semicerc, toată lumea începe să depănușeze.
Atmosfera e mai degrabă un ecou din vremuri îndepărtate, când veselia și râsetele erau pline și umpleau casa iar timpul părea veșnic. Amintirile, privirile adânci par să readucă ceva ce noi am uitat, munca nu te ține ocupat, te face viu. O încuviințare a adevărului, care nu a plecat nicicând din inimă, doar din sat.
Un adevăr ce freamătă încă în cuvinte nespuse, în regrete nevăzute, în speranțe și chemări ce nu mai îndrăznesc. Viața trăită în ritmurile naturii e o formă de libertate și eliberare, nu înapoiere, o oglindă a moștenirii lăsate și a felului în care am învățat să ne conectăm cu simțurile la tot ce există, să privim munca, pământul care ne hrănește, resursele și prosperitatea, cu recunoștință, împlinire și sens.
Un gând ce dă speranță și cere o întoarcere la echilibru, la o clipă de viață, în care hrana e dăruire, e ploaie, pământ fertil, aer curat, soare, ritm, răgaz, timp sfânt, e rugăciune.
După depănușat, urmează depozitatul în pod. Pentru sfărâmatul porumbului se organizează altă clacă, de obicei primăvara. Se rup și se leagă jupii sau strujenii, care se dau la vite.
Ziua se încheie cu o masă, cu mâncare gătită de gazdă tocană, scorușe, pancove, must și plăcinte. Mai demult erau plătiți muzicanți cu fluier, vioară și acordeon.
Făina de mălai e obținută la moară, în satele Râpa de Jos și Aluniș, pentru care se plătește ”vamă” în lei sau produse.
 
Text-Roxana Maria Man, manager Muzeul Etnografic ”Anton Badea”
Filmare Florina Oprea, muzeograf, Fotografii Adrian Bugnar, arhivar,
Informatori locali Fodor Mărioara Pietriș Vale, v 72, Emilia Sorlea Petriș Vale v 70, județul Mureș 2025
CategoriesBlog
By

Transhumanța

Transhumanța este o practică veche de sute de ani, a păstoritului, legată de una din cele mai vechi ocupații de bază – creșterea animalelor.
Pe lângă modul de creștere și îngrijire a animalelor în gospodăria proprie, a existat și s-a practicat și creșterea lor în turmă .
Transhumanța se referă la urcarea oilor primăvara la munte pentru vărat iar iarna , mutarea lor în zonele de câmpie, ale țării. Este un obicei care are o importanță economică , dar și socială și culturală.
Urcarea si coborârea oilor de la munte, se desfășura în decursul anului pastoral, care începe la Sf Gheorghe, atunci când se constituie stânele , se aleg ciobanii, se pregătesc oile, se tund, si se fac înțelegerile între proprietari și ciobani, privind cantitatea de lapte și de produse. Acest obicei este numit măsura oilor, cuprinde ritualuri străvechi, credințe și superstiții, stropirea cu apă și aghiasmă , se impodobea strunga cu ramuri de pelin, armiden pentru protecție, fertilitate.
Iar coborârea oilor de la munte, are loc după sărbatoarea Sf. Paraschiva 14 octombrie până la Sf. Dumitru, când se desfac stânele, și se încheie socotelile între ciobani și proprietari.
În zona zona montană și submontană, la poalele munților Gurghiu și Călimani, s-a răspândit păstoritul agricol cu stâna la munte, sau văratul la munte. Fiind influențat de condițiile naturale de aici, de clima temperată, flora spontană de aici și de agricultura locală care au favorizat acest tip de pășunat.
In zona de câmpie, a județului Mureș, forma cea mai obișnuită de păstorit este atestată din 1461 (Arhivele Naționale Mureș).
Forma cea mai răspândită a păstoritului aparține tipului de păstorit agricol, denumit păstorit sedentar. Oile nu părăsesc hotarul satelor și pasc pe pășunile comunale, pe miriști, fânețe , pășunatul se practica tot timpul anului.
Intrarea în Patrimoniul Unesco în anul 2023 este o inițiativă care probabil va duce crearea unor conditii care să protejeze aceste tradiții legate de Păstorit.
Pentru că pe lângă importanța lui de a valorifica produsele tradiționale obținute din lapte, brânza a dus și la dezoltarea unor îndeletniciri secundare în special cojocăritul
și prelucrarea textilelor din lână.
 
Fotografie realizată de Anton Badea arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”