Intrarea Maicii Domnului în Biserică, prăznuită la 21 noiembrie, este o sărbătoare a Luminii, prima din Postul Crăciunului. Intrarea în templul din Ierusalim, a Sfintei Fecioare Maria, înseamnă vestirea ”tainei celei ascunse din veac”, prin care „Fiul lui Dumnezeu Fiul Fecioarei se face”. Nici un om nu a ales vreodată să se nască din nou, să vină la existență din cineva. Singur Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, s-a născut mai înainte de veci”. [1]
Ziua aducerii Sfintei Fecioare la templu, este o zi de pocăință și sfințenie. Această ”Intrare” nu este înțeleasă de credincioși doar ca înfățișarea Maicii Domnului în templul de piatră din Ierusalim, ci, mai ales, drept primirea ei în raiul în care nici un om nu a ajuns după Căderea în păcat.[2]
Sărbătoarea este întâlnită sub numele de ,,Ovidenia” sau ,,Vovidenia”. Termenul de ovidenie provine de la rusescul ,,văvedenie”(intrare). În această zi s-a „vedit” lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o 3]. De aici provine credința că această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, ,,pentru vederi”. Un interval de timp al schimbării și înnoirii, inițiat prin practici religioase, povestiri meteorologice si astrologice, acte rituale, magice, aflate sub semnul sacralității și al unor semnificații creștine.
În Transilvania, ziua începea cu Filipu cel Mare, care a fost făcut Sfânt de către Dumnezeu, iar mai tărziu a rămas șchiop, pentru că s-a abătut de la dreapta credință.
Ovidenia este o sărbătoare a luminii care învinge întunericul iernii. În unele povestiri populare, se spune că în această zi, s-a născut Iisus Hristos, se deschid cerurile iar animalele încep să vorbească.
De Ovidenie, oamenii petrec noaptea cu lumină, lumânări și focuri aprinse, privesc cerul și citesc în stele anul care va veni. Este noaptea când vrăjitoarele descântă, fac farmece, leagă și dezleagă, pentru că, începând de acum și până la Sântandrei ,,văd cel mai bine”. Se aprind lumânări pentru cei răpuși de moarte violentă și se aduc ofrande speciale pentru copiii morți nebotezați. Lumânarea de la Ovidenie își păstrează puterile magice peste an și numai la lumina ei se poate vedea, în fântână, chipul ursitului. [4]

Roxana Maria Man

Note și bibliografie

[1][2][3]Borzan M., Man R.., Calendarul creștin ortodox în iconografie
[4]Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed.Elion, București 2003

Fotografie realizată de Anton Badea în anul 1962, la Vătava (jud. Mureș), arhiva muzeureghin.ro

Cununa grâului este un vechi obicei agrar, menit să asigure rodnicia pământului, organizat la sfârşitul secerişului.

Obiectul ceremonial, care se face din spice la sfârşit de seceriş, se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba popii, barba lui Dumnezeu. El stă în centrul desfăşurării ceremonialelor şi reprezintă cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul.

În cadrul obiceiului, nu se cunoaște un ceremonial aparte de începere a muncii. Până la terminarea seceratului, când se face cununa, munca decurge după rânduiala îndătinată. La amiază se oferă clăcaşilor rachiu, apoi li se servește masa. După masă urmează ceasul de odihnă.

Pe tot timpul seceratului, fetele seceră iar flăcăii cosesc şi leagă snopii. Snopii sunt aşezaţi în clăi, în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se pune o „căciulă” – un snop aşezat vertical, cu spicele în jos.

Ceremonialul cununii urmează câteva momente: pregătirea cetelor de secerători, strângerea recoltei în comun şi împletirea cununii, constituirea alaiului şi plecarea lui la casa gazdei, ritualul udării cu apă a cununii, masa tradiţională la casa gazdei, jocul.

La sfârşitul secerişului se împletește o cunună din cele mai frumoase spice luate din ultimul snop, sau dintr-o bucată de holdă lăsată anume nesecerată. Împletirea se face în 3, ca părul femeii. Cununa este împletită de 3,4 femei, având formă circulară. În unele locuri cununa are formă de buzdugan, cruce simplă sau cu mai multe braţe. Odată terminată cununa, este adusă în mijlocul secerătorilor care întind în jurul ei o horă, apoi o predau celei care urma să o poarte.

Cununa de spice se aşează pe capul celei mai harnice fete, de obicei nemăritată, dacă îndeplinea anumite condiţii de castitate, hărnicie, frumuseţe, să aibă ambii părinţi etc; se formează alaiul şi cu cântecul cununii se îndreaptă către sat, spre casa gazdei.

Alaiul este compus din fete tinere, neveste, vârstnici, feciori care au ajutat la recoltat. În frunte, muzica şi gospodarul, după aceea, cununa urmată de fete şi feciori. Tot timpul drumului fetele cântă „Cântecul cununii”.

În sat, cununa este aşteptată şi udată la toate porţile cu apă din abundenţă, această datină simbolizând străvechi rituri de fertilitate. În felul acesta, întreg satul participă la desfăşurarea ceremonialului.

Când alaiul ajunge la casa gazdei, este aşteptat la poartă cu căni cu apă, cununa este din nou udată. Alaiul intra apoi în casă, unde este aşteptat de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin/ rachiu. Ei ocolesc de trei ori masa cântând, apoi aşează în mod solemn cununa pe masă.

Gazda ia cununa, o atârnă la grindă şi o păstrează până la semănatul următor. Urmează masa oferită de gazdă celor care au luat parte la secerat şi apoi petrecerea și jocul.

Text – Roxana Maria Man

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”