În 16 Ianuarie este miezul iernii pastorale, numit Sânpetru de Iarnă, sau miez de iarnă, este asemenea lui Sântandrei un stăpân al lupilor.

Sânpetru de Iarnă este văzut ca un apărător al gospodăriilor țărănești dar și un distrugător, care reglează comportamentul prădător al animalelor sălbatice, al lupilor. Aceste credințe sunt reflectate printr-o serie de tradiții populare împletite povești biblice.

Zilele cuprinse între 25 ianuarie și 2 februarie, sunt numite Filipii de iarnă, sau Zilele lupilor fiind ținute în special în casele de ciobani, în gospodăriile cu animale sau în satele colinare și de munte, unde lupul reprezenta o primejdie deosebită. Aceste zile primejdioase pentru animale și pentru om erau respectate și ”ținute” în special prin practici magice, de influențare, care se bazau pe forța sugestiei- legarea foarfecelor, lipirea gurii cuptorului, legarea unei securi de hornul casei- iar nerespecatrea lor atrăgea necazul, accidente și nenorocirii asupra oamenilor și asupra animalelor din gospodărie.

În calendarul religios ziua de 16 ianuarie este dedicată Sfântului Petru sub numele de Închinarea Cinstitului Lanț al Sfântului Apostol Petru, amintind de o minune înfăptuită în timpul împăratului Irod.

Se spune ca îngerul Domnului a venit într-o noapte la închisoarea unde apostolul era întemnițat și a rupt lanțurile cu care acesta era legat. Aceste lanțuri, au fost folosite apoi pentru vindecarea bolilor și alungarea duhurilor rele, fiind păstrate cu mare grijă. De atunci a rămas credința că Sfântului Petru are puterea de a lega cu lanțul ciuma și gura lupilor.

În această noapte Sânpetru coboară pe cal, din Rai, în haine albe, printre fiarele sălbatice și hotărește ce animal sau om să fie atacat și niciun animal sălbatic nu atacă fară permisiunea sfântului.

Sfântul Petru de Iarna și Sfântul Petru de Vară reprezintă două momente de referință ale anului pastoral și agricol.

La sate, în trecut, 16 ianuarie era o zi de mare sărbătoare în care nu se lucra, În această zi femeile pregăteau și împărțeau covrigi, Sânpetru fiind și stăpânul sufletelor morților.

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea ” Reghin

Anul Nou începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, considerat păzitor de duhuri rele. Sfântul Vasile este numit și primul petrecăreț, numele său fiind considerat de alții, drept numele de botez al lui Iisus Hristos, apărătorul creștinilor.
Prima zi a anului este considerată un moment potrivit pentru desfășurarea practicilor magice, credințelor, datinilor și a obiceiurilor străbune.
Tradițiile săvârșite în această zi, marchează începutul, nu doar al unui nou an, dar și, în mod simbolic, al unui nou ciclu de viață. Timpul din noaptea Ajunului și din ziua de Anul Nou indica cum va fi recolta în acel an. Dacă timpul este bun așa va fi și recolta în anul care vine.
La trecerea dintre ani și pe 1 ianuarie copiii obișnuiesc să meargă cu sorcova, pentru a le ura oamenilor bogăție și sănătate. Mai demult, sorcova era confecționată din rămurele de pomi fructiferi sau din tradafiri, în prezent, ea este făcută din hârtie colorată și beteală.
Cu sorcova se umbla în zorii zilei de Sfântul Vasile, din casă în casă. Urătorii cu sorcova erau primiți cu drag în fiecare casă, deoarece se credea că cel ce este sorcovit va avea noroc peste an și va fi iute la muncă.
Un alt obicei al acestei zile este plugușorul. Cete de băieți umblă din casă în casă, colindând, cântând, urând, pocnind din bice și strigând până răsună satul. Alături de plugușor, vasilica, plugul cel mare, sunt cele mai importante colinde care se rostesc în prima zi a anului și au o valoare colectivă puternică.
Integrându-se în perioada lungă a sărbătorlior de iarnă, obiceiurile ce au drept scop uratul, revin la domeniul fundamental al vieții omului simplu de la țară. Aceste urări sunt adresate fiecărui gospodar în parte, dar același conținut se repetă pentru toți membrii comunității.

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin, copii la colindat cu Plugușorul de Sf. Vasile, Ibănești-Sat, jud. Mureș, 1965

Meșteșugul confecționării unei coșărci cuprinde mai multe etape: se curăță de coajă lemnul verde de alun, recoltat de regulă toamna, se despică și se finisează în nuiele subțiri și groase pentru făcutul ”podelei” și a ”șinelor”.
Nuiaua de alun se curbează pe genunchi și cu ajutorul cuțitului se despică „curelușa”. Se curăță apoi coaja de pe ea cu cuțitul pentru a se putea împleti. Se face colacul sau ”roata” dintr-o nuia ceva mai groasă, apoi, se leagă cu curelușa despicată. Dintr-o bucată de lemn mai gros, se despică podeaua și câte 3-4 șine mai înguste.
Împletitul începe cu legatul ”rujii” (se pornește de la mânerul coșărcii) mergându-se apoi spre margini până se ajunge la colac (roată); dacă e nevoie se mai adaugă una sau două șine mai înguste, până se termină . Împletitul se face cu trei petele odată.

Roxana Maria Man, Ocupații tradiționale ale romilor, Sibiu 2010
Împletitul coșărcii la Săcal, Mureș 1965, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”