CategoriesArhiva Blog

Udatul nevestelor la Hodac

“Udatul nevestelor” este un obicei vechi – a cărui origine se pierde în negura vremurilor. Astăzi oamenii îşi amintesc doar că li se udă picioarele tinerelor neveste pentru a fi mămoase, vesele, să fie ferite de rele şi necazuri şi să aibă rod de copii frumoşi, sănătoşi.

Pierzându-şi rosturile tradiţionale şi practicile magice de care probabil era însoţit, obiceiul a devenit, în ultimele decenii, prilej de manifestare colectivă a bucuriei de a trăi, de întâmpinare a naturii ce dă în rod.

Fără îndoială că, în formele vechi, el era menit să aducă recolte bogate. Mai târziu, acest rost s-a pierdut – obiceiul a devenit o distracţie a feciorilor, aruncarea în apă fiind înlocuită cu o petrecere care se făcea cu vinul sau cu ţuica plătite ca răscumpărare.

Pe lângă caracterul de străvechi rit de fertilitate, obiceiul „Udatul nevestelor” are şi un important rol social în viaţa satului. Prin el se disting tinerele perechi – fiind, de asemenea, consfinţită intrarea oficială a lor în rândul celor căsătoriţi – putea fi chiar un rit de trecere – intrarea tinerelor perechi în rândul însuraţilor.

Stropitul cu apă este o acţiune obişnuită în cadrul obiceiurilor legate de agricultură – aduce rodirea. Aici are menirea de a ajuta rodirea prin cântec, dans şi rit. Dansul care se joacă nu este un dans ceremonial aparte ci unul obişnuit în regiune, Bătuta, un joc adus de locuitorii văii din Moldova subcarpatică, ca mărturie a legăturilor economice şi culturale între Transilvania şi Moldova, de-a lungul veacurilor, Ţigăneasca – o metamorfoză a ceardaşului maghiar împrumutată de populaţia băştinaşă şi De-a lungul, vechiul şi bătrânul joc ardelenesc.

Şi cântecele cântate de lăutari erau din repertoriul satului – un cântec face aluzie directă la obiceiul udatului nevestelor. Cea mai importantă recuzită a obiceiului este Steagul – un băţ în vârful căruia se lega o năframă împodobită cu frunze şi flori. Steagul se făcea de către jucători.

Părţile descriptive legate de actele cu semnificaţie rituală au dispărut. Astăzi accentul cade pe dans şi udatul cu apă ca semn sărbătoresc al integrării tinerelor neveste în comunitatea sătească şi pe veselia cu care este sărbătorită această nouă calitate a femeii – cea de nevastă.

În această zi – a doua zi de Rusalii – după slujba de la biserică oamenii, tineri şi bătrâni, în frumoasele costume populare – şurţul cu peană şi cătrinţa la femei, cioareci, cămaşă cu barburi, chimirul şi clopul cu mărgele la bărbaţi, se adună la podul Hodacului.

În jurul amiezii, când soarele cade în cumpăna cerului, domolindu-şi razele fierbinţi, ceteraşii încep o bătută cu foc, oamenii încep să joace lin după melodia duioasă a jocului ardelean, De-a lungul.

După terminarea jocului, soţii nevestelor udate şi cei care le-au udat nevestele se pierd în lungul râului, unde petrec până târziu.

Despre «udatul nevestelor» vorbeşte o legendă din partea locului – „nevestele erau udate odată cu udatul ţarinii cu apă din Lacul Albastru, luată înainte de apariţia zorilor”.

Legenda, culeasă de la Tudoran Constantin, din comuna Hodac – Dubişte, nr.853, spune că pe Valea Gurghiului – în partea de răsărit a râului, era un lac mare. Se pare că un cataclism, posibil un cutremur de pământ a surpat stânca care închidea Lacul Albastru, din care au mai rămas aici numai bazele fostului baraj – «Stânca Arşiţei» de 1179 m şi Stânca Urşui de 1800 m, aşezate faţă în faţă, cu o deschizătură de 10 km, cu diametrul stâncii de 100 m, respectiv 180 m.

Odată cu ruperea barajului, apa a distrus totul în cale, rămânând ca martor a înălţimii de odinioară a pământului cele două stânci care barau lacul şi Cetatea Gurghiului, care ulterior, de la daci şi până în zilele noastre, a adăpostit pe culmile ei principi şi prinţi fugari şi cete de haiduci, precum şi locuri de spânzurătoare pentru cei condamnaţi de familia Bornemisza din Gurghiu.

Legenda mai spune că erau udate nevestele odată cu stropirea ţarinii – cu apă din lac, luată înainte de apariţia zorilor, în aceiaşi zi, spune informatorul «după miezul nopţii ierau svârliţ în valuri tăţ fişorii ş fetele care nu aveau uăchi albaştri, ş nu ştiau să cânte, ăia tăţ erau trimeş la o zână din fundul lacului şî ia învăţa taina cântărilor».

Udatul nevestelor se mai poate găsi în cântece, descântece şi chiar în bocete, care ne-au rămas mărturie prin ani, acest obicei având rădăcini adânc înfipte în trecut. În descântecele folosite de fetele bătrâne găsim câteva secvenţe referitoare la acest obicei. Descântecul cules de la Farcaş Fironima spune: «În zori, când ziua se bate cu noaptea, fata nemăritată trebuia să fie pe malul lacului Gurghiu numai în catrinţă, despletită cu o mătură de mesteacăn în mână, cu o rujă (trandafir) din grădină, înflorită, în acea noapte şi nevăzută decât de ea, cu o cofă din lemn în care să nu se găsească bucată de fier. Fata îngenunchează pe malul apei cu faţa la răsărit, cu mătura în mâna stângă şi cu ruja în dreapta şi dând cu mătura pe luciul apei zice:

Fugi făcătura dracului

Pe dealuri

Pe valuri

În stâncile dracului

Unde cocoşii nu cântă

Câinii nu latră

Oamenii nu se scoală

Fugi din calea zorilor

Din drumul surorilor

În valuri înecate

De lume blestemate.”

Zicând aceste vorbe, fata aruncă mătura în apă, ruja o udă în apă, o ridică deasupra capului şi se udă cu apa de pe floare zicând:

Cum albinele vin la floare

Şi florile se îndreaptă spre soare

Cum razele soarelui cad în câmpie

Aşa să-mi vie bărbatul mie.

Apoi cu mâna stângă ia cofa plină cu apă, pune ruja în ea, se stropeşte din nou, de data aceasta stând în picioare, apoi ruja plină cu apă cum este o pune sub cămaşă, în sân – unde rămâne până după apusul soarelui. Cu apa din cofă se udă zicând:

Cum valuri vin

Să-mi vină feciori

Să-mi vină peţitori

Să fiu cea mai frumoasă

Cea mai drăgăstoasă

Din joc

Din vale

Din şăzătoare

Să asculte oamenii glasul meu

Cum ascultă glasul cucului în Tireu…

Text – M. Borzan, R. M. Man, Din zestrea ținutului mureșean, Tg. Mureș, 2015

CategoriesBlog

Sacru și profan

Muzeul Etnografic ”Anton Badea” va marca anul acesta aniversarea a 65 de ani de existență, de la înființarea sa, în 1960, de către un cercetător de elită al etnografiei românești, care îi poartă numele, Anton Badea.
Șase decenii jumătate de activitate, în care muzeul și-a îndeplinit misiunea de păstrător al culturii materiale și imateriale a comunității, un spațiu de educație și unul din cele mai importante obiective turistice din județ și din întreaga zonă, prin patrimoniul său unic și secția în aer liber, devenind în timp un reper însemnat în gestionarea patrimoniului rural.
 
Evenimentul este organizat cu sprijinul Municipiului Reghin.
CategoriesBlog

23 aprilie – Sărbătoarea Sfântul Gheorghe

DSC_2Mega_Pix

Sângeorzul și înverzirea naturii – PĂPĂLUGURA la Măsura oilor

Mucenicul Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă Semănători ai dreptei credințe, vrednic urmaș al lui Hristos, s-a născut în Beirut (Capadochia- sec.III), moștenind curajul și tăria credinței de la părinții săi, tatăl, ofițer în armata romană, iar mama, o creștină evlavioasă și plină de înțelepciune. Tânărul Gheorghe ajunge ofițer în armata romană, unde luptă cu înverșunare pentru a câștiga bucuriile duhovnicești, înfruntând, precum toți sfinții, nedreptatea, idolatria, necredința, chiar dacă acestea erau promovate de însuși împăratul Dioclețian. Ajuns voievod, el se împotrivește împăratului în prigoana lui asupra creștinilor, ajungând în închisoare, unde, deși a fost supus la numeroase chinuri, nu și-a lepădat credința, fiind decapitat.[1]

Viața Sf. Gheorghe a fost plină de minuni, memorabilă a rămas lupta cu balaurul. Legenda spune că, lângă o cetate se afla un lac în care trăia un balaur ce primea în fiecare zi un copil ca hrană. Într-o zi soarta căzu pe fiica împăratului, Dumnezeu l-a trimis însă pe Sf . Gheorghe, care ucise cu sulița fiara (icoana Sf Mucenic Gheorghe). Cutremurați de minune au început toți să creadă în Hristos și au cerut să fie botezați. [2]

În credința populară, Sf. Gheorghe (SÂNGEORZUL) înverzește natura, ține ”cheile vremii”, deschide primăvara și anul pastoral, care începe la 23 aprilie și ține până la Sfântul Dumitru (Sânmedru, 26 octombrie).

De numele celor doi sfinți se leagă o serie de credințe și practici cu valențe magice, ce evidențiază rolul anotimpului, a vegetalului, o universalizare a procesului natural de creștere și maturizare – înfrunzirea/desfrunzirea arborilor, cu referințe la sfera umană, comportamentală.

Relația între vegetal și calitățile calendarului este validată în inițializarea recurentă a unor acțiuni, ca marcă a timpului bun, preschimbat în ceremonial.[3] Împodobirea cu ramuri verzi, de mesteacăn/ salcie/ rug a porților, uși, ferestre, – ramura verde- simbol al primăverii cu rol protector- aparține unor categorii de gesturi și acțiuni cu valoare religioasă și metafizică. Ajunul, prag al sărbătorii, avea regulile lui magice și prilejuia o seamă de practici de apărare, de stimulare și purificare.

Se spune că în seara de Sângeorz umblă spiritele rele, strigoaicele care fură mana laptelui, amenință viața și fertilitatea animalelor, iar pentru a le proteja, femeile pregăteau un amestec din usturoi, leuștean și gunoi de grajd cu care ungeau ușile și zonele de contact cu exteriorul. Tot pentru protecție, se aprindeau focuri ”focul viu” cu care se afumau animalele și ocoalele.

Începutul anului pastoral era însoțit de câteva tradiții, în zonă. MĂSURA OILOR, sărbătoare a păcurarilor, urma câteva etape- tocmitul sau înțelegerea privind constituirea stânelor, măsuratul laptelui și ospățul. Conform cutumei, procedura începea cu sfințirea oilor și a ciobanilor de către preot, trecerea prin strungă a oilor și obținerea primei mulsori. În prima vineri din luna mai, după-amiaza, avea loc „ruperea” mieilor (înțărcarea) și adunarea turmelor la ”gazde” . Odată cu prima mulsoare se stabilea cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia de-a lungul anului. Tot atunci se alegea Păpălugura – masca verde.

PĂPĂLUGURA era un ritual de fertilitate ce viza mana laptelui la oi, întâlnit în satele din Câmpia Transilvaniei, care se desfășura cu ocazia măsurii laptelui -”măsura oilor”, practică veche legată de păstorit.

Aducerea ploii evocă o mitologie inspirată din modelul vieții și al morții plantelor.

Legatura dintre apă și plante/vegetație, simboluri ale regenerării – era stabilită în acțiuni și practici ce vizau procesiunea creației și trecerea de la o etapă la alta (apa primară, premergătoare, reprezentare a nonmanifestării și a latenței, iar verdeața- apariția formei, manifestarea creației).

Obiceiul Păpălugurii presupunea alegerea unui tânăr, retragerea în pădure și mascarea, învelirea cu plante verzi/ crengi înfrunzite, legate cu cânepă, coborârea înaintea turmei spre sat, întâmpinarea cu ciubere cu apă și udarea, momentul culminant al procesiunii sacre -”Păpălugura se udă bine pentru mana oilor!” [4]

Un alt obicei ce se desfășura în ajunul Sângeorzului sau în Săptămâna Patimilor, era ,,STRIGAREA PESTE SAT”, un îndreptar al comportamentelor din timpul anului.

Eliberarea spațiului pentru nou, la început de anotimp, iertarea și repararea unor vicii, vindecarea, ca o restaurație, generală, nu puteau avea loc în afara expunerii și asumării faptelor, a unei reglări terapeutice corespunzătoare. Erau mustrați ”strigați” (de pe deal ) fetele/ băieții tomnatici sau erau menționate întârzierile unor activități ori diverse abateri.

În satele de pe Valea Mureșului, sunt cunoscute câteva povești, relatări, credințe legate de Ajunul Sângeorzului și întâmplări nefaste petrecute într-un timp primejdios.

Una este relată de tanti Emilia Sorlea din satul Pietriș: ”Odată de Sângeorz, un om s-a dus la moară iar când s-a întors, a întâlnit pe drum multe strigoaice care jucau pe lângă vaci. Omul le-a urat spor la joc, iar acestea i-au răspuns ”spor la ce-ai în car dar să nu spui nimănui”. Si așa a fost, ajuns acasă omul a avut spor și belșug la făină, că asta avea în car, cât timp nu a destăinuit taina avea făină pe îndestulate. Văzând femeia sa că făina nu se mai termină, i s-a părut lucru necurat și a insistat să afle. Neavând de ales omul i-a spus, iar de atunci făina a început să se împuțineze. ”[5]

Roxana Maria Man, articol publicat în Cadran Jurnal Mureșean, Nicoale Băciuț, nr 5/2025

Note

[1],[2]Borzan, M., Man, R., Calendarul creștin ortodox în iconografie, Tg Mureș, 2008p.39-41

[3]Ghinoiu, I. Sărbători și obiceiuri românești, București, 2003,p.60

[4]Badea, A., „Trei obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”, în Marisia – Studii și materiale, V, Tg. Mureș, 1975, p. 363

[5]Sorlea, E -informator, sat Pietriș Vale Jud Mureș, v.70

Icoană Sfântul mucenic Gheorghe, colecția Muzeului Etnografic „Anton Badea”

Fotografii din arhiva realizate de Anton Badea la Orșova (jud. Mureș) și Țagu (jud. Bistrița-Năsăud) în anii 1965 și 1969, cercetare obiceiul Papalugura la măsura oilor

CategoriesArhiva Blog

Portul tradițional săsesc

Costumul femeiesc săsesc din zona Reghinului cuprinde cămaşa, poale, şurţ, rochie, petele, ceapţă, cravată, năframă, cizme și borten.

Cămaşa femeiască, cu poale sau fără, este realizată din pânză în două iţe, din bumbac, și încreţită în jurul gâtului. Cusătura ornamentală este realizată pe încreţ, tip ciupag, dispusă de jur-împrejur sub guler cu motive realizate în stil geometric – romb, cuce în X, pătrat etc. Aceeaşi broderie este transpusă și la capătul mânecilor foarte largi care se încheie cu o brăţară (bentiţă) îngustă.

Poalele ataşate de cămaşă erau confecţionate din pânză dură de cânepă, pentru zilele de lucru, iar cele de sărbătoare (piesă separată de cămaşă) din jolj alb, cusute şi tivite la maşină, încreţite la brâu şi prinse într-o panglică albă cu formă tronconică

Rochia cu laibăr era purtată de femei şi de sărbători, dar mai ales în zile de lucru. Erau confecţionate la maşina de cusut, din stofă neagră cu vrâste albastru-închis – sau din diferite materiale cumpărate (cu motive florale). La Ideciu, fetele purtau duminica rochii de barşon, iar la joc purtau poale şi şurţ alb. La confirmare, fetele din Batoş, purtau rochii din barşon negru cu laibăr cu garnitură, colţişori roşii şi şnur de mătase groasă, cu floricele colorate. Aceste rochii nu se mai purtau după confirmare, se păstrau, se moşteneau şi se foloseau de urmaşe la aceeaşi ocazie.

De Rusalii, fetele îmbrăcau fuste albe largi, cu şurţuri colorate de „păr”, albastre, vişinii etc., cu floricele şi laibere. Apoi, toată vara, aveau această ţinută în zilele de sărbătoare. La Dedrad, în sâmbăta Floriilor, când se făcea examinarea tinerilor confirmanzi, fetele îmbrăcau rochii (fuste) albastru-închis sau negre din catifea, o jachetă din acelaşi material, cu aplicaţii sau paiete şi un şorţ de culoare închisă, din catifea sau mătase.

Şorţul purtat peste poale este din pânză albă de bumbac sau din jolj, de formă trapezoidală, cu ajur de jur-împrejur. Motivele ornamentale sunt cusute cu bumbac mercerizat alb, ordonate în registre cu organizare lineară: val, meandru, pătrat, romb, cruce, frunze, lalele (Batoş). Alte şorţuri (Ideciu de Sus) sunt confecţionate din jolj alb, ornamentate cu cusături cu arnici negru sau roşu şi alb în punct de cruciuliţă simplă şi împletită. La Ideciu, şurţurile erau cusute numai cu negru şi aveau pe margini dantelă din bumbac negru mercerizat, cu „şpiţ”. Motivele decorative sunt geometrice: val, pătrat, cruce în X; fitomorfe: ramura, frunza, pomul vieţii; florale: lalele, trandafiri, buchete. În zilele de post se purtau şurţuri negre. În zilele obişnuite, şurţurile erau colorate, cu floricele.

Brâul realizat din catifea neagră este ornamentat cu broderie plină după desen, pe toată suprafaţa, realizată cu mătase policromă în motive vegetale şi florale: ramura, frunza, trandafiri, lăcrămioare. Se prindea cu o cataramă metalică ornamentală.

Cravata – două panglici de catifea neagră industrială cu franjuri la capete, la gât tip fundă, sunt ornamentate cu buchete florale – garoafe, albăstrele, trandafiri, margarete – realizate în broderie plină cu mătase policromă, la capete având franjuri din mătase neagră.

Ceapţa, care împodobea capul femeilor măritate, se confecţiona (Ideciu de Sus) din catifea neagră (barşon) brodată cu mătase policromă în motive florale, decor completat cu mărgele, şnur metalic auriu, paiete. De la ceapţă atârnă pe piept petele la fel brodate. Ceapţa era primul cadou pe care îl primea mireasa de la soacră, pe care o punea pe cap când începea dansul miresei la nuntă. La Batoş ceapţa miresei era din voal alb brodat plin cu valuri, romburi, pomul vieţii sau din mătase brodată industrial cu decor realist – trandafiri, ramuri, frunze.

Cepţe purtau şi fetiţele, confecţionate din pânză de mătase brodată industrial, garnisită pe margini cu barşon negru. De la saşi au împrumutat şi româncele ceapţa.

Bortenul din catifea neagră, de formă cilindrică ornamentat cu ace ornamentale, flori din hârtie, fir metalic, perle, paiete, mărgele, de la care atârnă pe spate, până la glezne, panglici multicolore – câte 6 – decorate cu motive florale de provenienţă industrială sau panglici de catifea neagră brodate cu buchete florale şi terminate cu franjuri de mătase neagră, era purtat pe cap de fete ca podoabă. Bortenul era purtat de fete pentru prima dată în duminica Floriilor, la confirmare, când erau îmbrăcate în haine albe, simbol al purităţii – cămaşă albă, poale albe, şorţ alb bogat brodat şi un laibăr închis la culoare. La nuntă miresele puneau în partea de sus a bortenului o cunună din floricele şi un voal alb subţire, la spate, cu broderii sau aplicaţii florale, împletituri din fir auriu sau mătase. După cununie, mireasa era condusă de mire şi de domnişorul de onoare în casa unde avea să locuiască de atunci înainte. Aici, bortenul era luat jos pentru totdeauna.

Năframa femeilor căsătorite, la Ideciu, era din catifea neagră, cu franjuri din bumbac negru împletiţi în romburi, cu decor plasat pe un colţ – broderie plină cu mătase vernil, roşie, albastră, albă, în motive vegetale şi florale. Duminica purtau năfrămi de „păr” (lână fină), iar de la vârsta de 60 de ani numai negre, iar cele tinere purtau năfrămi albe cu flori sau baticuri colorate. La diferite ocazii, purtau şi basmale de mătase.

Sursă : Livia Rusu – Portul popular săsesc din zona Reghinului, Rev. Moșteniri culturale, 2008

Imagine diapozitiv, Anton Badea, 1968

CategoriesArhiva Blog

Oul încondeiat – dar de dragoste

Scrierea/oferirea oului de Paște – gest cu mesaj simbolic
 
Obiceiuri ale spiritualității arhaice (vopsirea, pictarea încondeierea/ scrierea ouălor) cuprind un simbolism dominant în idei de ritm și repetiție, ce trimit la mitul ”eternei reîntoarceri” și la experiența unui timp sacru recuperat prin ritual.
 
„Un semn al primăverii poate revela primăvara înainte de primăvara naturală” Mircea Eliade
 
Sărbătoarea este vocația unui început absolut, inițierea unui timp nou, ce pregătește și mijlocește o reînnoire socială, cosmică și individuală.
O seamă de credințe magico-religioase, o valoare apotropaică a ornamenticii, capacitatea acesteia de a proteja și de a oferi omului integritate fizică și psihică, prosperitate și fecunditate, sunt integrate în simboluri primordiale ce unesc lumea de aici cu cea de dincolo. Speranțele de regenerare la începutul primăverii, renașterea naturii, începutul și sfârșitul, taina zămislirii, a încolțirii și a revenirii la viață – toate sunt prezente simbolic și actualizate prin scrierea artistică a oului de Paște.
Oul ornamentat/încondeiat repetă crearea lumii .
Încondeierea ouălor în roșu monocromatic este o tehnică mai veche în Transilvania, întâlnită mai mult la comunitățile maghiare.
 
„La noi oul încondeiat reprezintă un dar de dragoste – fata îi dăruiește iubitului ei cel mai frumos ou. Însă nu numai iubitele dăruiesc ouă ci și nașele finilor. Ouăle încondeiate oferite de către iubite sau nașe sunt un dar ritualic în Duminica Paștelui” (Anna Farkas)
 
Obiceiul de a da și primi un ou roșu, e un gest simbolic ce întărește legăturile între oameni. Ca o regulă, oul încondeiat primit cadou este păstrat în casă și nu se înstrăinează. Simbol al iubirii și al providenței divine, oferă protecție magică, înflorind iubirea.
În satul Lăureni din județul Mureș, Anna Farkas, a început să scrie ouăle de Paşte la vârsta de 17 ani, iar pentru ea reprezintă un angajament și un efort de a transmite un mesaj simbolic ancestral. Pasiunea cu care crează această artă are o motivație profundă pe care crede că a moștenit-o de la mama ei, care spunea că ”arta este o formă de iubire”.
Tehnica încondeierii, însă, a învățat-o de la meșteșugarii maghiari din Valea Ghimeșului, din județul Harghita, care foloseau o singură culoare – roșu. Simbol al focului, iubirii, primăverii și a sângelui Mântuitorului, culoarea roșie are o funcție magică, protectoare. Odinioară se folosea coaja de ceapă, ulterior vopseaua chimică. Cel mai vechi mod de decorare al oului era zgârierea lui cu instrumente ascuțite – ciob de sticlă, cuțit. Însă treptat s-a răspândt ca tehnică de ornamentare- scrierea. Motivele erau aplicate pe ou cu ajutorul ”chișiței”, cu ceară fierbinte și multiple afundări în vopsea.
Creatoarea de etnie maghiară Anna Farkas a adus această tradiție și în județul Mureș, realizând la cerere, în pragul sărbătorilor pascale, ouă încondeiate. A debutat ca și meșter popular la Muzeul Etnografic ”Anton Badea ”, în anul 2018, participând pentru prima dată la ateliere de încondeiat ouă, în cadrul evenimentului ”Tradiții de Paște în muzeu”.
Selecția ouălor pentru Paşte începea la jumătatea Postului, în Miercurea paresimilor. Pentru încondeiat erau alese cele mai frumoase ouă, cu coaja lucioasă și curate.
 
ANNA FARKAS: „Încondeierea începe prin trasarea liniilor de bază și configurarea desenului, cu chișița înmuiată în ceară de albine topită. În prima fază, suprafața oului este împărțită în patru cadrane egale, iar ulterior în opt. Apoi începe decorarea, motivele folosite cel mai frecvent sunt crucea, calea rătăcită, steaua, soaree, frunza stejarului, spicul grâului, coarnele berbecului, creasta cocoșului, potcoava, fierul plugului, trandafirul, laleaua.”
 
Chișița, instrumentul de scris, este realizată de creatoare dintr-un bucată de lemn de 15 cm lungime și grosimea unui creion pe care îl prinde de un tub cu foiță de metal subțire (cupru) și un ac, apoi le leagă strâns pentru a permite scurgerea culorii /(desenarea) uniformă .
După trasarea cu ceară topită, oul se așează în vopsea galbenă și se usucă. Ceara topită este folosită pentru a proteja vopseaua de dedesubt. Urmează o trasare de modele şi o nouă imersare, acum în culoarea roşie. După 3-4 imersări în culoarea roșie şi după îndepărtarea cerii cu o cârpă încălzită se obţine oul încondeiat, la final lustruit cu grăsime.
 
***
Obiceiul de a oferi în dar ouă colorate la sărbători, la Anul Nou sau la sărbătorile primăverii este vechi, cu origini la popoarele antice. La romani, la sărbătoarea lui Ianus, se vopseau ouă roșii. Prezența oului în ceremoniile de înnoire a timpului, are la bază concepții care comparau universul cu oul generator de viață. Chinezii credeau că cerul învelește pământul, asemănător cojii de ou care învelește gălbenușul. Simbol al creației și fertilității de care depinde viața, al renașterii naturii, a rămas un simbol al Învierii. Oul, substitut al divinității sacrificate prin spargere, este înfrumusetat prin vopsire și încodeiere și este potențat cu valoare divină, de Paște. (Ion Ghinoiu)
 
Oul roșu încondeiat, pictat sau vopsit prin diferite tehnici, este un simbol reprezentativ al sărbătorilor pascale, al Mântuitorului care părăsește mormântul și revine la viață, o recunoaștere în comunitatea creștină a Învierii.
 
Text: Roxana Maria Man – secvență din interviul realizat cu Anna Farkas publicat în Revista Vatra Veche Mures 2025, Nicolae Băciuţ
Fotografii din arhiva muzeulreghin.ro