CategoriesBlog

Drumul mierii

Vă invităm în 25 septembrie, ora 16.00, la Muzeul Etnografic „Anton Badea”, pentru a parcurge ”Drumul mierii”, cu Grama Mihai, ultimul apicultor din Europa care mai practică vânătoarea de albine.
Drumul mierii va fi reprodus prin câteva activități care (re)prezintă etapele calendarului apicol, respectiv: prezentarea principalelor activități desfășurate de stupar pentru obținerea mierii, vizionarea unui film documentar cu vânătoarea de albine, demonstrații practice cu recoltarea fagurilor (Retezatul stupilor), prezentarea expoziției etnografice Ocupații arhaice – Albinăritul, atelier de creație și povestiri despre albină- Albina harnică, degustarea unor sortimente de miere.
Obținerea mierii și creşterea albinelor au avut dintotdeauna beneficii pentru om și natură: obținerea iluminatului cu lumânări, polenizarea florilor, întocmirea calendarului apicol, cunoaşterea calităţilor mierii recoltate în anumite momente, descoperirea comorilor stupului precum lăptişorul de matcă, propolis, polen, folosite în medicina tradiţională, previzionarea vremii în baza comportamentului insectelor.
Toate au contribuit la îmbogăţirea vieții omului, care trăia într-o legătură permanentă cu natura, a calendarului popular, o culegere complexă de observații și cunoştinţe din mai multe domenii.
Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Reghin, Consiliul Local și Muzeul Etnografic ”Anton Badea” în cadrul manifestării culturale ”Zilele Culturii Reghinene”
 
Intrarea este liberă. Vă așteptăm cu drag!
CategoriesBlog

Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor pe Valea Gurghiului

În localităţile din zona Văii Gurghiului se strângeau doi până la cinci oameni, îşi pregăteau uneltele, mâncarea, băutura şi porneau de dimineaţă spre locurile ştiute. Instrumentarul necesar pentru prinderea albinelor era compus din: “cornul” confecţionat din lemn de esenţă moale sau din corn de vită, secţionat, cu o înălţime de 7-9 cm, la partea de sus se închidea cu un dop, iar “gura” se putea închide şi deschide cu un căpăcel mobil ce culisa într-un lăcaş tăiat şi scobit în corn, care pe la mijlocul înălţimii era prevăzut cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Fagurii folosiţi pe tot parcursul vânătorii trebuiau luaţi de la un stup bătrân, deoarece erau mai rezistenţi la căldură, dimensiunea lor depăşea cu 3-4 cm diametrul de la baza cornului. Alte ustensile necesare sunt: ceara pentru fum, vasul în care se făcea mursa, iasca şi merindarea.
Ajunşi într-o poiană, căutau un loc de unde să poată observa mai bine zborul albinelor şi să instaleze “masa” (o cioată, un boschet, o piatră mai mare sau o ridicătură de pământ). Pe o merindare albă se punea fagurele în care se turna mierea curată. Între timp albinele se ademeneau mai întâi cu fum de ceară cu iască, apoi erau prinse de pe flori şi introduse în corn (maxim 6 albine). Cornul se punea peste fagure, căpăcelul se trăgea încet, albinele dădeau de momeală şi, când se linişteau, însemna că începea hrănirea. Din acest moment se putea lua cornul, aşteptându-se momentul desprinderii albinelor de pe fagure, urmat de zborul în rotocoale tot mai lungi şi mai înalte, până ajungeau la înălţimea necesară observării reperelor, de unde zburau în linie dreaptă către stup.
În cele mai multe cazuri prima hrănire nu era sigură, deoarece albinele se dezorientau în timpul şederii în corn şi puteau greşi direcţia de zbor către stup, de aceea se aştepta până la întoarcerea lor la fagure şi de abia atunci se urmărea direcţia de zbor.
La a doua hrănire (de data aceasta cu mursă, albinele îşi luau direcţia chiar de pe fagure fără să mai facă rotocoale şi de data aceasta se calcula timpul parcurs care depindea foarte mult de condiţiile atmosferice.
Observând direcţia de zbor, oamenii îşi alegeau un reper, mai prindeau câteva albine de pe fagure, le introduceau în corn şi mutau masa la reperul ales pe direcţia de zbor. Cu o mutare a “mesei” de la hrănirea iniţială se ajungea de obicei într-o poiană
mare, de unde începea să se îngreuneze observarea direcţiei de zbor din cauza copacilor.
Atunci căutau un arbore mai înalt în vârful căruia să poată instala “masa” şi dădeau din nou drumul albinelor din corn la hrănire. Pe măsură ce se apropiau cu mutările de stup, albinele vor face cursele de dute-vino la intervale de timp mai scurte. Continuau astfel până ajungeau la arborele cu stupul.

Sursa: Badea, Anton; Badea-Ţuţuianu, Adriana, Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor în unele localităţi de pe Valea Gurghiului şi cursul Mureşului Superior, în: Apulum, 2000, 37, nr. 2, p.327-336.
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

CategoriesArhiva

Culesul mierii din natură

Albina a ajutat la crearea lumii, legendele mitologice confirmă inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece în urmă cu mult timp se ocupau cu această îndeletnicire preoții și învățătorii de la sate, făcând din ceara albinelor lumânări.
Puțină miere îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră este numită metaforic paradisul albinelor, pentru relieful variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi, câmpii și văi, astfel că albinăritul a putut fi o ocupație de seamă a locuitorilor acestor zone.
Vânătoarea de albine, numită bărcuit, s-a practicat și la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul are rezervele cele mai mari. În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.
Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Puneau un fagure de miere, pe care se așezau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule de miere, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup. Din acel moment, zborul lor continuă în linie dreaptă. Ulterior se mai prindeau albine în corn, pentru a servi călăuză la așezarea celeilalte ,,mese” care aducea un alt reper pentru a ajunge la scorbura cu stupul.
Stupul uneori era așezat la o înălțime joasă, încât puteau lucra de la sol, alteori era la înălțime mare, fiind nevoiți să se urce în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc. Odată locul marcat, seara când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă” (săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea în ,,bortă” a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.
De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.
În zilele noastre albinăritul sau (apicultura) a căpătat o importanță mare datorită invenției stupului de lemn, astfel încât a devenit o ocupație a oamenilor care iubesc albinele și natura.
 
Bibliografie: V. Butură, Etnografia poporului român, Cluj, 1978
I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2003
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând vânătoarea de albine, Orșova, 1963
CategoriesArhiva

Luna lui Cuptor

Luna iulie prezintă mereu o maturizare anuală a timpului sub nimbul solar, la vremea nedeilor sântilineşti, calendarul popular oferind acestui segment de timp multe momente sărbătoreşti, când credinţele rodesc în spaţiul în care omul îşi modelează ritmurile diurne şi riturile.
Luna iulie, în tradiția populară, este întâlnită sub numele de luna lui Cuptor, deoarece în această lună se înregistrează cele mai mari temperaturi din întreg anul. Este o lună plină de tradiții, acum se coc și se recoltează lanurile de grâu. Se spune că toți sfinții prăznuiți în această lună, au puteri mari asupra recoltelor și le protejează, dacă sunt cinstiți de către oameni, iar dacă nu, le pot distruge. În calendarul roman, luna iulie, era a cincea lună, numită Quintilis. Numele de Iulie, provine de la Iulius Cesar, născut în această lună. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului: Pricopul, Panteliile, Circovii de Vară, Sântilie, Pantelimon, Foca etc.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Subcetate, jud. Harghita, 1967
CategoriesArhiva Blog

Obiceiuri la seceriș

Obiceiurile la seceriș își au originea în ritualurile agrare, prin intermediul cărora omul primitiv încerca să creeze o legătură cu forțele sacre care asigurau recolte bune.
Făcând legătura cu actul seceratului, se poate observa o asemănare: atât viața omului, cât și cea a grâului, sunt retezate de aceeași unealtă–secera, care devine, în epoca medievală, simbol al morții. Credința în existența spiritului grâului a dat naștere obiceiurilor din perioada secerișului. În societățile primitive, acest spirit trebuia să fie protejat pentru că simbolizează încheierea unui ciclu vegetal. În același timp, spiritul grâului asigură renașterea viitoarelor recolte.
Acest obicei s-a născut din credința în existența unui spirit al grâului, care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice; conform unelor tradiții el trebuie protejat, intrucât, pe de o parte, simbolizează sfârșitul unui ciclu vegetal, iar pe de altă parte, asigură renașterea. Bobul de grâu se spune că ar fi fața lui Hristos, iar la finalul secerișului, ultimele spice se înnoadă pentru ca țarina să fie protejată. Grâul are o valoare simbolică deosebită, el nu se aruncă pe jos, fiind esența pâinii noastre, celei de fiecare zi.
Cununa grâului este un vechi obicei agrar, menit să asigure rodnicia pământului, organizat la sfârşitul secerişului.
Obiectul ceremonial, care se face din spice la sfârşit de seceriş, se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba popii, barba lui Dumnezeu. El stă în centrul desfăşurării ceremonialelor şi reprezintă cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul.
În cadrul obiceiului, nu se cunoaște un ceremonial aparte de începere a muncii. Până la terminarea seceratului, când se face cununa, munca decurge după rânduiala îndătinată. La amiază se oferă clăcaşilor rachiu, apoi li se servește masa. După masă urmează ceasul de odihnă.
Pe tot timpul seceratului, fetele seceră iar flăcăii cosesc şi leagă snopii. Snopii sunt aşezaţi în clăi, în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se pune o „căciulă” – un snop aşezat vertical, cu spicele în jos.
Ceremonialul cununii urmează câteva momente: pregătirea cetelor de secerători, strângerea recoltei, în comun, şi împletirea cununii, constituirea alaiului şi plecarea lui la casa gazdei, ritualul udării cu apă a cununii, masa tradiţională la casa gazdei, jocul.
La sfârşitul secerişului se împletește o cunună din cele mai frumoase spice, luate din ultimul snop, sau dintr-o bucată de holdă lăsată anume nesecerată. Împletirea se face în 3, ca părul femeii. Cununa este împletită de 3,4 femei, având formă circulară. În unele locuri cununa are formă de buzdugan, cruce simplă sau cu mai multe braţe. Odată terminată cununa, este adusă în mijlocul secerătorilor care întind în jurul ei o horă, apoi o predau celei care urma să o poarte.
Cununa de spice se aşează pe capul celei mai harnice fete, de obicei nemăritată, dacă îndeplinește anumite condiţii de castitate, hărnicie, frumuseţe, să aibă ambii părinţi etc; se formează alaiul şi, cu cântecul cununii, se îndreaptă către sat, spre casa gazdei.
Alaiul este compus din fete tinere, neveste, vârstnici, feciori care au ajutat la recoltat. În frunte, muzica şi gospodarul, după aceea, cununa urmată de fete şi feciori. Tot timpul drumului fetele cântă „Cântecul cununii”.
În sat, cununa este aşteptată şi udată la toate porţile cu apă din abundenţă, această datină simbolizând străvechi rituri de fertilitate. În felul acesta, întreg satul participă la desfăşurarea ceremonialului.
Când alaiul ajunge la casa gazdei, este aşteptat la poartă cu căni cu apă, cununa este din nou udată. Alaiul intra apoi în casă, unde este aşteptat de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin/ rachiu. Ei ocolesc de trei ori masa cântând, apoi aşează în mod solemn cununa pe masă.
Gazda ia cununa, o atârnă la grindă şi o păstrează până la semănatul următor. Urmează masa oferită de gazdă celor care au luat parte la secerat şi apoi petrecerea și jocul.
Cununa spicului de grâu era făcută de o femeie bătrână, ajutată de fetele mai tinere, fiind confecționată din spice de grâu și din flori de câmp, iar pe lângă cunună se făcea o cruce din spice care, ulterior, era pusă la o icoană până în anul următor. După ce cununa e terminată, un alai alcătuit din fete tinere, neveste si feciori care au ajutat la recoltă, se îndreaptă spre sat, cântând si jucând în fața caselor gospodarilor, în acest fel întreaga comunitate sătească participă la acest ceremonial. Ajunsi la casa gazdei, cununa este udată, fetele cântă și așează cununa pe masă. Cununa, ulterior, este așezată de către gazdă, la loc de cinste, în casă. Acest ceremonial se încheie cu o masă oferită de gazdă, cu joc și voie bună.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Sânmihaiu de Pădure, jud. Mureș, 2008