Dintre toate dansurile rituale românești, cel mai cunoscut a fost și rămâne dansul călușarilor. Călușul este un obicei practicat de Rusalii și este strâns legat de cultul unui zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, protector al sezonului călduros al anului. Dansul este o perlă a culturii populare românești, care înlănțuie trăirea neîntreruptă a strămoșilor noștri. Cuprinde practici și formule magice, acte ritualice executate de o ceată masculină ierarhizată: mut, vătaf, ajutor de vătaf, stegar, călușari, pe rând. Scopul lor era de a vindeca pe cei bolnavi de anumite boli și în special pe cei bolnavi de friguri și pe cei luați de Iele sau Rusalii. Ceata era formata din șapte, nouă sau doisprezece persoane, care se adunau înainte cu o săptămână de Rusalii și făceau un legământ.

În perioada Rusaliilor călușarii poartă un costum specific, cu zurgălăi la picioare, batiste cusute cu râuri roșii, brăciri sau panglici colorate înfășurate peste piept în formă de cruce, la brâu au usturoi, în cap poartă fesuri iar în mână țin o bâtă. Hainele călușarilor se purtau în fiecare zi numai de la răsăritul soarelui și până la apus. Fiecare ceată de călușari avea un steag, care era ca o prăjină lungă, având la capătul de sus o batistă cu multe căpățâni de usturoi și multe buchete de pelin. Steagul era purtat de mut, de vătaf sau de către stegar pe toată perioada cât ceata era formată și păzită ca să nu treacă cineva pe sub umbra steagului, iar daca trecea cumva o persoană aceea se îmbolnăvea. La sfârșitul jocului steagul era îngropat, călușarii mergeau la locul unde au făcut jurământul și mai apoi alergau în toate părțile și nu se mai uitau înapoi.
Bibliografie Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești
Foto – Călușari din Luieriu, Mureș, 1963, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”