CategoriesArhiva Blog
By

Coborâtul oilor de la munte

Coborâtul oilor de la munte numit și „Ospăţul oilor” este o sărbătoare care încheie anul pastoral şi care se organizează la 14 octombrie de ziua Cuvioasei Paraschiva. Localnicii numesc această zi şi Vinerea Mare pentru că, spun ei, Sfânta Vinere era ocrotitoarea ciobanilor.
În ziua de 14 octombrie, în Vinerea Mare, turma se sparge, oile se aleg, se hotărăşte unde se face tomnatul, se face plata ciobanilor şi se sărbătoreşte printr-un „ospăţ” întoarcerea oilor şi a ciobanilor. Începe acum a doua perioadă a anului pastoral, caracterizată prin fertilitate, apariţia mieilor primăvara şi absenţa randamentului economic.
În decursul anilor, datorită transformărilor economice şi social-politice, tipul arhaic de păstorit a suferit numeroase modificări şi în satele de pe la noi, iar ciobănia nu mai este o meserie cum era înainte, poate şi datorită scăderii numărului de animale.
În aceste sate, stânile urmează o tradiție de familie. Stâna lui Gavril din satul Bonzărești, situată în partea de nord-est a hotarului comunal, alcătuit dintr-un şir de culmi compacte, este o stână propriu-zisă, cu toate dotările specifice. Stâna, căreia i se mai spune şi sălaş, este o construcţie aproape pătrată, din scândură, cu acoperişul în două ape. Ea este un însemn al obârşiei şi vetrei străbune, aici se prepară caşul, urda, jântiţa; aici se găseşte comarnicul (poliţa pe care se pune caşul la uscat), un pat, o masă, vasele pentru prepararea produselor şi vatra liberă. Inventarul pastoral de la stână şi-a păstrat neschimbată denumirea, în funcţie de rosturile lui şi cuprinde, printre altele: blidele, budaca (vas de lemn pentru adunatul laptelui), bodârlăul, ceaonul din fontă pentru mămăligă, cel din cupru pentru fiert zărul, comarnicul, crinta (suport din scândură pentru scurs caşul), covata (vas de lemn pentru frământat brânza), găleata (vas din lemn pentru muls), linguri pentru prepararea laptelui, pânzătură (ţesătura prin care se strecoară caşul), pirostria (suport de metal pentru pus ceaunul la foc), sălşerul (o cracă cu cioturi pe care se pun vasele la uscat).
Aproape de stână se află grajdul şi strunga, ocolul oilor. Despre strungă, legea bătrânească spune că trebuie mutată la 8-10 zile, pentru a feri oile de „boala sufocării” şi pentru gunoirea păşunii.
Momentele importante ale sărbătorii sunt: alegerea oilor – stabilirea tomnatului, socoteala ciobanilor, masa, rugăciunea preotului şi petrecerea.
Mai întâi, din strungă se alege oaia pe care o taie la ospăţ, apoi şeful de stână cheamă proprietarii să-şi aleagă oile – fiecare după semnul de proprietate
Cei care au oi şi nu au fost în vărat plătesc văratul cu două cupe de făină de mălai sau două cupe de porumb boabe şi/ sau o sumă de bani. Tot în stabilirea „bgirului” sunt trecute şi cele 5,5 kg brânză şi 0,500 kg urdă pe care ciobanul le dă pentru o oaie proprietarului.
Ciobanii trebuie să dea socoteală pentru oile lipsă. Dacă nu pot arăta urechile cu semnul de proprietate, trebuie să le plătească la valoarea pieţei. Scopul practic al acestei ocupaţii îl constituie valorificarea produselor. Dintotdeauna această ocupaţie a avut un rol important, în general, dar într-un mod special pentru comunitatea celor ce o practică.
 
Sursa : Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din Zestrea Ținutului Mureșean, Tg Mureș, 2009
CategoriesArhiva Blog
By

Culesul porumbului

Toamna se strângea porumbul. Se făcea clacă la cules iar apoi la desfăcat.

Claca la desfăcat se organiza la o gazdă unde erau chemați nuzicanți cu fluier, vioară sau acordeon, iar pentru lucru erau chemate femei, fete și feciori. Toată lumea ajuta, cucuruzul era desfăcut și cărat în pod cu sacul și coșărci. Ştiuleţii de cucuruz mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați în târnaţ.

În timpul desfăcatului, spuneau poveşti, ghicitori şi cântau. Drept răsplată, primeau scoruşe şi jinars de la gazdă, iar la sfârşitul clăcii, o masă destul de bogată.

După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.

Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case. Aşa se ajutau ţăranii între ei. Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin reprezentând culesul porumbului la Hodac, jud. Mureș (1969)

CategoriesArhiva Blog
By

Despre prelucrarea lânii

Este cunoscut că oamenii din vechime s-au ocupat cu creșterea animalelor, pentru a obține de la acestea produse necesare hranei și îmbrăcămintei. Între acestea, oaia, de la care au folosit carnea, laptele, în diferite feluri brânza, urda, zăr și lâna.
Lâna se folosește la confecționarea îmbrăcămintei și nu numai, spre deosebire de cânepă, care crește din pământ și este mai aspră și mai răcoroasă. Lâna crește pe corpul animalului (al oii) și este în strânsă legătură cu corpul ei, până ajunge să fie tunsă. S-a constatat de către specialiști că firul de lână văzut la microscop este gol pe dinăuntru și că are proprietăți de încălzire.
Prima fază de lucru pentru prelucrarea lânii este tunsul acesteia de pe oaie, după care se spală și se clătește în mai multe ape, până iese tot „usucul” (un fel de grăsime) pe care îl produce corpul oii. După ce se usucă bine, lâna se „scarmănă”. Cu mulți ani în urmă, s-au folosit niște piepteni manuali, cam de 25 cm pătrați, prevăzuți cu niște dinți încovoiați, din sârmă durabilă și care aveau „mânere”. Între pieptenii aceia, care se numeau „brebeni”, se punea un smoc de lână scărmănată. Se purtau „brebenii” cu mâinile până observau că era pieptănată lâna. „Brebenii” s-au folosit până au apărut „daracele” mecanice, care piaptănă și fac lâna caiere și astfel s-a înlesnit foarte mult lucrul.
Următoarea etapă este torsul lânii, după trebuință, mai subțire pentru urzit la pănură și la țoale, mai groasă pentru bătut la țoale și la pănură, pentru sumane și uioșe. Din lâna mai lungă și mai păroasă, se torcea un fir foarte foarte subțire care, îmbinate două laolaltă și răsucite cu „răsucitoarea”, se obținea un fir trainic folosit la încheiatul țoalelor și la „tivitura” lor, la încheiatul „cioarecilor” albi de sărbători. Pe încheietura lor se cosea frumos un „brânel” care dădea o frumusețe aparte „cioarecilor”. În Postul Crăciunului, tatăl meu avea teancuri multe de „cioareci”, croiți pentru oamenii din sat, că era mare meșter la croit, la cusut și la făcutul „brânelului”.
Lâna toarsă, sortată pe categorii de grosime, o puneau femeile pe „rășchitor”, o făceau „jârebgi”, „scule” sau gheme pentru bătut. Din lâna neagră făceau și „cioareci” de purtat. Pentru lepedee, lâna era vopsită în diferite culori, acasă, ori o duceau la vopsitorie.
”Am prins și acele vremuri în care femeile țeseau în război rochii, șurțuri, năfremi, cătrințe, pentru care lâna trebuia toarsă foarte, foarte subțire. Lâna de urzit la țoale și la pănură trebuia toarsă subțire și firul trainic sucit bine, că avea să treacă prin „ițe” și prin „spată”. Lâna de bătut la țoale trebuia toarsă groasă și „înfânată”, ca să se facă bine la „piuă”. Pentru pănura de „cioareci”, se folosea lâna tunsă de pe „cârlane”, adică de pe „mielele” care erau în al doilea an de viață, că aceea era mai moale”(Maria Bucin Crișan)
Pentru lepedeele alese se făceau „guși” de diferite culori, care erau băgate în „rost” cu mâna, foarte migălos, iar cele „învârstate” se țeseau cu „suveica”. „Obielele” pentru opincile de iarnă erau făcute tot din pănură albă. Cele de purtat erau făcute din pănură neagră ori „săină”, din care erau făcuți și „cioarecii” de purtat. Ca să fie mai moi, acea pănură era purtată numai la vâltoare, nu era bătută în piuă. Ațele cu care erau legate obielele din opinci, numite „nojițe”, erau făcute, mai demult, din păr de capră, apoi din lână. Acum se mai leagă și cu curele din piele.
Lâna era folosită și ca izolator, uneori, ca să nu pătrundă frigul,era așezată printre grinzi în podul casei.
„Jârebgile” vopsite, după ce se uscau, se puneau pe „vârtelniță” și se depănau. Lâna făcută gheme se pune pe urzar, cu un „rost”, atâția „razi” după cum ai nevoie. „Teara” obținută se pune pe război și în „rostul” ei se pun doi „fuștei”. Firele se dau prin „ițe” și prin „spată”, la rând, după „rost”, apoi se leagă la sulul dinainte de un „rodorar”. În partea de jos a ițelor, cu niște ațe, se leagă „călcătorile”, care poartă „ițele”. Lâna de bătut se pune pe „țevi”, pe care le învârte „sucala” manual, se bagă în suveică și începe țesutul.
Lâna trece prin mai multe faze de lucru până ajunge în țoale, lepedee, păretare, cioareci, sumane, uioșe, desagi, straițe și tot ce a trebuit la o casă, inclusiv îmbrăcămintea necesară. Se făceau „brăcini” tricolore și de alte culori, „baiere” frumos împletite „în trei”, în patru dungi. Baiera se punea la desagi, la straiță, la furca de tors. Cătrințele de lână, rochiile, șurțurile, erau legate cu baieră de lână. Se folosea baiera de lână și la legănuțul cel mic și cel mare al copilului. Tot cu ea se legau lumânările și un metru de material pentru copil, la botez. La sărbători, mameleîncingeau pe copiii mai mici cu o „băierucă”, tot din lână, peste cămășuță.
Cănacii de la turcă și zurgălăii feciorilor, când mergeau la joc și la nuntă, tot din lână erau făcuți. La cai și acum se pun niște cănaci mari, de culoare roșie, din lână, și un cănăcel mic își pune stăpânul cailor și la „corbaciul” cu care îi mână. Cu cănaci de lână se împodobeau plugușoarele cu care mergeau copiii în seara de Anul Nou prin sat.
La Florii, de ziua morților, se legau la mărțișoare „căpețele” de lână colorată, în multe culori iar oamenii le puneau la morminte. Primăvara se puneau cănăcei de culoare roșie în urechi la miei, de dragul lor și copiii se bucurau.
”Țăranul, de mic copil a îndrăgit oile. Acuma toate s-au schimbat, mâncăm și ne îmbrăcăm din prăvălie. Unii aruncă lâna pe pâraie, alții îi dau foc. Femeile nu mai torc, nu mai țes, fetele tinere nu știu să toarcă, pentru că nici mamele lor nu mai știu și nu are cine să le învețe. Doamne ferește de o schimbare totală a lumii, că oamenii nu or mai ști cum se folosește materia primă, în cazul de față lâna”(Maria Bucin Crișan)
 
Interviu realizat de Roxana Maria Man cu Maria Bucin Crișan tezaur uman viu din satul Sânmihai de Pădure, jud. Mureș v. 83 ani
 
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” reprezentând etape de prelucrarea lânii, pieptănatul și torsul, Monor, Bistrița-Năsăud ,1963
CategoriesArhiva Blog
By

Sântionul de primăvară, Cap de primăvară sau Ziua Perechilor

În tradiția străbună, ziua de 24 februarie își deschide fereastra spre zorii primăverii, spre miracolul înmuguririi, spre zâmbetul renașterii naturii, semnificând sfârșitul iernii și începutul primăverii. Această sărbătoare, în vatra satului românesc, poartă mai multe denumiri, cum ar fi: Dragobete, Sântionul de primăvară, Ion Dragobete, Logodna păsărilor, Cap de primăvară. Numele ,,cap” are două înțelesuri, pe de o parte , înțelesul de debut al primăverii și pe de altă parte, de simbol religios, în calendarul ortodox fiind prăznuită ,,Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.

Ziua de „Dragobete” este pusă sub semnul iubirii, a însoțirii, a cifrei doi. În această zi de Dragobete oameni și păsări își caută perechea conviețuirii, punând anul deja sub semnul rodirii. În ziua de Dragobete, păsările migratoare, se strâng în stoluri, se împerechează și încep să-și construiasca cuiburile. Păsările neînsoțite la Dragobete rămân stinghere și fără pui în ziua de Dragobete a anului care va urma. Asemenea păsărilor, tinerii, atât fete cât și băieți, trebuie să se întâlnească în această zi pentru a rămâne îndrăgostiți tot anul.Tinerii merg în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, iar la întoarcerea înspre sat , fetele sunt alergate de băieți, iar dacă îi simpatizează se lasă prinse de către aceștia. Împreunarea se celebrează printr-un sărut, semn al logodnei simbolice, iar dacă tinerii respectă acest obicei, se vor bucura tot anul de belșug și vor fi ocrotiți de boli. Florile culese de fete sunt păstrate la icoane, fiind folosite apoi în diverse ritualuri magice, de invocare a dragostei.

Secole la rând, semnficația zilei a fost aceeași: însoțirea, trăirea și comuniunea a tot ce este frumos, armonios și plin de strălucire. Dragobete este o întruchipare mitică a unui prinț frumos și drag, fiul Babei Dochia, indentificat de români cu Cupidon-Zeul dragostei în mitologia romană și cu Zeul iubirii în mitologia greacă.

Bibliografie: Marcel Lapteș,, Timpul și sărbătorile țăranului român”

Ion Ghinoiu ,,Zile și mituri”

Fotografie arhiva muzeulreghin.ro