CategoriesArhiva

Cămașa cu ciupag

Cămașa face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri, cu origini în portul tracilor, geților și dacilor.
Cămășa tradițională prezintă diferențe de la o regiune la alta nu numai prin textura materialelor ci și prin modelele și broderiile aplicate. La cămașa cu ciupag, principalele câmpuri ornamentale sunt gulerul, ciupagul și mânecile. Gulerul se cosea separat- pe dos, în cruci, pe fir. Atât în partea superioară cât și în cea inferioară, gulerul se întărea cu cusături care aveau rolul de a –l feri de uzură.
Ciupagul este un element decorativ de forma unui trapez, amplasat sub gulerul cămășii, cusut printr-o tehnică veche pe ,,încreț” fiind considerat cel mai important câmp ornamental care a dat însăși numele cămășii. Motivele ornamentale cusute pe ciupag sunt geometrice, predominând rombul și x-ul , dar întâlnim și motive skeomorfe, zoomorfe, fitomorfe.
Tehnica de realizare era destul de dificilă, presupunând multă îndemânare și pricepere, de aceea nu toate femeile știau să-l execute. În zona Mureșului ciupagul mai este numit și ,,chept” sau ,,cept”, culorile predominante fiind roșu și negru. Dimensiunile ciupagului erau diferite de la o zonă la alta, dând naștere multor variante locale, la fel ca și mânecile, care, aveau un decor îmbogățit cu ornamente.
Gulerul, ciupagul și mânecile erau cusute separat. Pânzăturile din care era cusută cămașa, erau utilizate în funcție de ocazia la care era purtată: numai din cânepă pentru zilele de lucru și din cânepă amestecată, bumbac , in sau bumbac asociat cu in, pentru zilele de sărbătoare.
În toate zonele țării în care este purtată această cămașă împreuna cu catrința cu trup vânăt, partea superioară a cămășii este întâlnită sub numele de spăcel sau cămeșă, fiind croită separat de poale.
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea
CategoriesArhiva Blog

Șezătorile

Odată cu terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus, dar mai ales după lăsatul secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor.
Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, oamenii satelor îmbinau atât lucrul cât și distracția. Era locul unde se învățau desprinderi practive dar și multe obiceiuri.
În Postul Crăciunului, principala preocupare casnică era legată de industria textilă, torsul cânepii, a inului, lânii, – munci care se făceau cu multă plăcere în cadrul acestor întâlniri. Șezătorile erau organizate după criterii de vârstă, fiind șezători de fete, de femei și mixte.
Orice persoană putea participa la astfel de întâlniri. Erau organizate la anumite case care erau și gazdele evenimentului. Participanții aveau anumite obligații față de gazdă, petrolul pentru luminat, lemnele de foc iar uneori plăteau chiar și o taxă. Așezarea în încăpere era făcută dupa o anumită ierarhie, în locurile din față stăteau persoanele mai în vârstă și fetele mari, iar cei mai tineri stăteau înspre ușă.
La șezătoare particicipau și bărbați, care lucrau la cioplitul furcilor, împleteau mănuși etc., dar erau așteptați cu nerăbdare și feciorii, care veneau unde era fata îndrăgită. Aici tinerii se cunoșteau observându-și calitățile cât și defectele. Idealul de fată căutat era – harnică, frumoasă, sănătoasă, iar fata alegea un băiat care să aibă casa lui, să nu locuiască cu părinții și să aibă un loc de muncă.
În șezătoare se cânta, se spuneau ghicitori, glume, jocuri de șezători, se discutau noutățile din sat: nunți, morți, nașteri, accidente etc., în paralel se lucra.
Participantele mai în vârstă luau atitudine față de anumite comportamente sau fapte și sancționau ceea ce nu corespundea normelor societății sau moralei creștine. O funcție importantă a șezătorii era aceea de formare și transmitere a valorilor spirituale.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea

CategoriesArhiva Blog

Postul Crăciunului

Mijlocul lunii noiembrie înseamnă pentru creștinii ortodocși începerea Postului Crăciunului. Acest post prin durata lui de 40 de zile, ne amintește de postul ținut de Moise de pe Muntele Sinai, când aștepta să primească cuvintele lui Dummnezeu scrise pe Tablele Legii. Astfel creștinii postind 4o de zile se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și născut din Fecioara Maria.
Postul Crăciunului este o pregătire, o sfințire a gândurilor a simțurilor, a trupului cât și a sufletului prin pocăință, prin spovedanie și împărtășanie.
Înainte de intrarea în Postul Crăciunului este lăsatul secului, o sărbătoare încărcată de tradiții și obiceiuri. Aceste tradiții și obiceiuri sunt păstrate din cele mai vechi timpuri, însă ele variază de la o zonă la alta. De cele mai multe ori, tradițiile se păstrează în zonele rurale. Bătrânii au avut grijă să le transmită mai departe și celor tineri chiar și cele mai mărunte obiceiuri din această zi.
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesArhiva

Sânzienele

Sânzienele ne dezvăluie o legătură tainică și un orizont de relații între rolul feminin și lumea plantelor, care prin culegerea florilor, concretizează o serie de practici și rituri de ursită.
În lumea magică a plantelor, Sânzienele sunt flori, zâne și ființe umane. Înzestrate cu trăsături omenești, dacă le cunoști limba ele îți vobesc: ”ia-mă că eu sunt bună pentru dragoste”, alta ”eu sunt bună pentru noroc”, alta pentru sănătate, ..
Puterea lor este consacrată de simbol, fiind legate de mitul primordial al creației; culegerea florilor de sânziene nu se face la întâmplare, eficiența lor este asigurată de timpul potrivit- în zorii zilei, acțiune îndeplinită în special de fete. Florile culese sunt folosite atât ca remedii în etnoiatrie cât și în practica divinatorie.
Sărbătoarea de Sânziene este marcată prin acte rituale care arată un specific zonal în descifrarea unor semne: – de moarte (dacă coronița aruncată pe acoperiș cade, e semn că persoana va muri), de aflare a norocului în dragoste (punerea florilor de sânziene sub pernă pentru visarea ursitului), de apărare a casei și gospodăriei (împodobirea porților cu flori și coronițe) și semne curative (culegerea plantelor pentru leacuri).

”Sânziene”, din colecția Muzeul Etnografic ”Anton Badea”
autori picturi : Adriana Neghirlă, Neculai Baltaru, I.A.Leu, Mihai Nechita, Galat Nicolae

CategoriesArhiva

Albitul pânzei

Albirea pânzei de cânepă sau „bgilitul”, se făcea în apa de râu, la vâltoare. Spălate bine înainte, cu săpun de casă, sortimentele de pânză (fețe de masă, cămeși, ștergare, cearșafuri, saci etc) erau duse de femei la râu, scufundate în apă și bătute cu maiul, în mod repetat, apoi întinse pe iarbă și lăsate la uscat la soare.
Cânepa era materia de bază, atât pentru îmbrăcăminte, cât și pentru textilele de interior, în satele din județul Mureș. Culesul ei se realiza în două etape: în luna august se culegea cânepa de vară, din care se obținea un fuior mai alb, mai fin, care apoi se topea și se melița.
Din fuiorul de vară se urzea în special pânza pentru cămăși, fiind uneori combinată cu bumbac pentru a fi mai subțire.
Culesul de toamnă se realiza din sămânța bine coaptă, un procedeu mai dificil, etapele prelucrării cânepii înainte de țesut fiind: topitul, scosul seminței, bătutul (melițatul), pieptănatul, hecelatul și torsul.

Albitul pânzei la râu, jud. Mureș, 1962; foto: Anton Badea