Costumul femeiesc săsesc din zona Reghinului cuprinde cămaşa, poale, şurţ, rochie, petele, ceapţă, cravată, năframă, cizme și borten.

Cămaşa femeiască, cu poale sau fără, este realizată din pânză în două iţe, din bumbac, și încreţită în jurul gâtului. Cusătura ornamentală este realizată pe încreţ, tip ciupag, dispusă de jur-împrejur sub guler cu motive realizate în stil geometric – romb, cuce în X, pătrat etc. Aceeaşi broderie este transpusă și la capătul mânecilor foarte largi care se încheie cu o brăţară (bentiţă) îngustă.

Poalele ataşate de cămaşă erau confecţionate din pânză dură de cânepă, pentru zilele de lucru, iar cele de sărbătoare (piesă separată de cămaşă) din jolj alb, cusute şi tivite la maşină, încreţite la brâu şi prinse într-o panglică albă cu formă tronconică

Rochia cu laibăr era purtată de femei şi de sărbători, dar mai ales în zile de lucru. Erau confecţionate la maşina de cusut, din stofă neagră cu vrâste albastru-închis – sau din diferite materiale cumpărate (cu motive florale). La Ideciu, fetele purtau duminica rochii de barşon, iar la joc purtau poale şi şurţ alb. La confirmare, fetele din Batoş, purtau rochii din barşon negru cu laibăr cu garnitură, colţişori roşii şi şnur de mătase groasă, cu floricele colorate. Aceste rochii nu se mai purtau după confirmare, se păstrau, se moşteneau şi se foloseau de urmaşe la aceeaşi ocazie.

De Rusalii, fetele îmbrăcau fuste albe largi, cu şurţuri colorate de „păr”, albastre, vişinii etc., cu floricele şi laibere. Apoi, toată vara, aveau această ţinută în zilele de sărbătoare. La Dedrad, în sâmbăta Floriilor, când se făcea examinarea tinerilor confirmanzi, fetele îmbrăcau rochii (fuste) albastru-închis sau negre din catifea, o jachetă din acelaşi material, cu aplicaţii sau paiete şi un şorţ de culoare închisă, din catifea sau mătase.

Şorţul purtat peste poale este din pânză albă de bumbac sau din jolj, de formă trapezoidală, cu ajur de jur-împrejur. Motivele ornamentale sunt cusute cu bumbac mercerizat alb, ordonate în registre cu organizare lineară: val, meandru, pătrat, romb, cruce, frunze, lalele (Batoş). Alte şorţuri (Ideciu de Sus) sunt confecţionate din jolj alb, ornamentate cu cusături cu arnici negru sau roşu şi alb în punct de cruciuliţă simplă şi împletită. La Ideciu, şurţurile erau cusute numai cu negru şi aveau pe margini dantelă din bumbac negru mercerizat, cu „şpiţ”. Motivele decorative sunt geometrice: val, pătrat, cruce în X; fitomorfe: ramura, frunza, pomul vieţii; florale: lalele, trandafiri, buchete. În zilele de post se purtau şurţuri negre. În zilele obişnuite, şurţurile erau colorate, cu floricele.

Brâul realizat din catifea neagră este ornamentat cu broderie plină după desen, pe toată suprafaţa, realizată cu mătase policromă în motive vegetale şi florale: ramura, frunza, trandafiri, lăcrămioare. Se prindea cu o cataramă metalică ornamentală.

Cravata – două panglici de catifea neagră industrială cu franjuri la capete, la gât tip fundă, sunt ornamentate cu buchete florale – garoafe, albăstrele, trandafiri, margarete – realizate în broderie plină cu mătase policromă, la capete având franjuri din mătase neagră.

Ceapţa, care împodobea capul femeilor măritate, se confecţiona (Ideciu de Sus) din catifea neagră (barşon) brodată cu mătase policromă în motive florale, decor completat cu mărgele, şnur metalic auriu, paiete. De la ceapţă atârnă pe piept petele la fel brodate. Ceapţa era primul cadou pe care îl primea mireasa de la soacră, pe care o punea pe cap când începea dansul miresei la nuntă. La Batoş ceapţa miresei era din voal alb brodat plin cu valuri, romburi, pomul vieţii sau din mătase brodată industrial cu decor realist – trandafiri, ramuri, frunze.

Cepţe purtau şi fetiţele, confecţionate din pânză de mătase brodată industrial, garnisită pe margini cu barşon negru. De la saşi au împrumutat şi româncele ceapţa.

Bortenul din catifea neagră, de formă cilindrică ornamentat cu ace ornamentale, flori din hârtie, fir metalic, perle, paiete, mărgele, de la care atârnă pe spate, până la glezne, panglici multicolore – câte 6 – decorate cu motive florale de provenienţă industrială sau panglici de catifea neagră brodate cu buchete florale şi terminate cu franjuri de mătase neagră, era purtat pe cap de fete ca podoabă. Bortenul era purtat de fete pentru prima dată în duminica Floriilor, la confirmare, când erau îmbrăcate în haine albe, simbol al purităţii – cămaşă albă, poale albe, şorţ alb bogat brodat şi un laibăr închis la culoare. La nuntă miresele puneau în partea de sus a bortenului o cunună din floricele şi un voal alb subţire, la spate, cu broderii sau aplicaţii florale, împletituri din fir auriu sau mătase. După cununie, mireasa era condusă de mire şi de domnişorul de onoare în casa unde avea să locuiască de atunci înainte. Aici, bortenul era luat jos pentru totdeauna.

Năframa femeilor căsătorite, la Ideciu, era din catifea neagră, cu franjuri din bumbac negru împletiţi în romburi, cu decor plasat pe un colţ – broderie plină cu mătase vernil, roşie, albastră, albă, în motive vegetale şi florale. Duminica purtau năfrămi de „păr” (lână fină), iar de la vârsta de 60 de ani numai negre, iar cele tinere purtau năfrămi albe cu flori sau baticuri colorate. La diferite ocazii, purtau şi basmale de mătase.

Sursă : Livia Rusu – Portul popular săsesc din zona Reghinului, Rev. Moșteniri culturale, 2008

Imagine diapozitiv, Anton Badea, 1968

Din vechime oamenii au asociat fenomenele naturii cu luna, creându-și reprezentări mitologice, ființe mitice, obiecte magice care dezvăluie valori selenare. Luna, astru care crește și descrește, supusă devenirii, nașterii și morții, a urzit destinul omului încă de la început, menindu-l unui mister mai adânc, în care logica se dizolvă în intuiție.

Revenirea la forme inițiale, repetitive, care se reînnoiesc și se regenerează la nesfârșit, au făcut din lună astrul inițiatic răspunzător de ciclurile creației.[1] Măsurarea timpului după noapte, a fost prima metodă prin care oamenii au ținut evidența timpului, și, intuind legătura între mișcarea lunii pe cer, vegetație și fertilitatea pământului, au creat calendarul. Vrednicia cu care citeau semnele vremii, strădania de a fi prevăzători și de a corela activitățile cu natura schimbătoare, sunt parte a unei înțelegeri mai ample în care omul însuși se recunoaște în viața lunii.

Dobândirea cunoașterii oferite de lună, înlesnește o înțelepciune străveche, ancestrală, și accederea la o conștiință superioară, luminată. ”Darul lunii este nemurirea”[2] Inspirația lunii, ”dătătoare de viziuni” este o cunoaștere neconvențională, stranie, care a intrigat mintea umană din cele mai vechi timpuri creând credințe și mituri.

Reprezentând alegorii ale unor ritmuri și cicluri de evoluție existente în natură, Babele, ”Babele cosmice” în cultura populară românească, se arată ca divinități selenare, stăpâne ale timpului și destinului. Asociate cu furca și fusul de tors, Babele, – torcătoarele, Baba Dochia, țes vălul cosmic[3], împletesc firul vieții, de la naștere până la moarte, asemenea Moirelor antice care urzeau destinele oamenilor.

Alegerea Babelor și previzionarea sorții și a anului, la început de primăvară, amintesc de experiențe și înțelesuri vechi, uitate, ce readuc în conștient, valorile pierdute ale psihicului, cu însemnătate pentru viață, dătătoare de speranță și optimism. Privind cu atenție în adâncul ascuns al ființei, există o soluție la orice. Conform cutumei, în primele zile din martie, când timpul schimbător hotăra soarta, fiecare o anticipa alegând ,,o babă” , o zi din ciclul de 9 sau 12.

”Viața freamătă de mit”.[4] În întreaga natură, prezențe ale lunii evocă destinul ei – ursul ce se retrage iarna, șarpele care apare și dispare, câinele ce poate fi văzut în lună, toate sunt supuse aceluiași ritm, ciclic. Se spune că luna e puterea sacră, ascunsă, nevăzută, care crează ”dinăuntru”, stimulează creșterea ființelor și înmugurirea plantelor, protejează apele, izvoarele și tot ea este răspunzătoare de distrugerea lor. Revelația forței lunii (conștiința triunică ce corespunde celor trei lumi), fiind, pe rând, întunecată și luminoasă, a generat, în cultura multor popoare, mai multe tradiții consolatoare care sugerează unificarea realităților discordante și un simbolism al ieșirii din tenebre. [5]

Succesiunea contrariilor, alternanța lumină intuneric și valorizarea unui timp luminos, cald, pozitiv, în opoziție cu frigul iernii și întunericul, înscrise în același tipar al conștiinței care urmărește depășirea propriei condiții, sunt simbolizate prin Mărțișor.[6] Primăvara și timpul cald sunt chemate, invocate, prin purtarea mărțișorului, obiect magic, protector față de razele arzătoare ale soarelui. Mărțișorul, realizat din două fire împletite, roșu cu alb, este un simbol al forțelor ce se opun, al alchimizării dualității, ce precede unitatea primordială.

– Roxana Maria Man, manager Muzeul Etnografic ”Anton Badea”

publicat în Revista Cadran (Jurnal mureșean Nr. 2, 2025 )

Note

[1] Eliade, M., Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas București 2008, p171[2]Harding, M. E., Misterele femeii, simboluri și ritualuri de inițiere de-a lungul timpului, Ed. Herald București 2019, p110-115[3]Eliade, M., op.cit , p186-189[4]Campbell, J. , Puterea mitului, Ed. Trei, București,2020, p236[5][6]Eliade, M. op.cit, p191-198