Celebrare a naturii vindecătoare, un elixir al atenției și un tribut adus energiilor feminine, a stării absolute de prezență, Sânzienele ne dezvăluie legătura tainică, sacră, invizibilă între ființa umană și natură, a unității vieții și creației, a echilibrului feminin-masculin, a nondiviziunii, nuanțându-ne umanitatea, care servește unei cunoașteri infinite fără trecut.

Sărbătoare a trezirii, a tăcerii și păcii interioare, a naturii ce poartă în ea eterne contradicții, asemenea cerului ce ține furtunile și lumina soarelui, păstrează perechile de lumină și umbră, bucurie și durere, cerul și pământul, muritor și nemuritor – cu creșterea, devenirea și maturizarea, un spațiu ce permite, făcând loc fiecărei părți, etape, să fie, conectând cu tot ceea ce este.

Sărbătoarea mai este numită și Drăgaica. Ținută la solstițiul de vară, această zi era considerată ziua soarelui, când Soarele se odihnește și îl poți vedea ”jucând pe cer”. În vremuri vechi, era considerat sfânt, ”Sfântul Soare”, care luminează pământul, dă viață și căldură, iar oamenii i se închinau de la răsărit până la apus.

Sânzienele, cu ziua cea mai lungă și însorită din an, când soarele e în cel mai înalt loc pe cer, sunt o demonstrație vie, a naturii care dăinuie prin schimbare, prin treceri repetate, stagnări și renunțări, prin reîntoarceri ce pregătesc și inițiază o nouă evoluție. O sărbătoare a forței din nevăzut, unde viața se rearanjează deopotrivă dedesubt, ca semnițele în pământ, crescând în rădăcini, sau la suprafață, prin tulpini și flori, și care onorează creșterea, evoluția, în toate formele, echilibrat și armonios, moartea și renașterea.

Ritmul creșterii și revenirea au fost, din cele mai vechi timpuri, asociate naturii, energiei feminine. O serie de schimbări din natură, transformări, epuizarea, regenerarea, transmit corespondențe și semnificații într-o manieră unitară dezvăluind un sens intuit de oameni. În acestea se regăsesc și practicile tradiționale. În zorii zilei de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, femeile bătrâne, culegeau florile cu roua pe ele, pentru a le folosi la tratarea unor boli, dureri sau ca diverse remedii.

Sărbătoarea păstrează un amestec de credințe arhaice, păgâne și creștine. Mijlocul verii sau solstițiul de vară a fost de demult marcat prin festivități și ritualuri, fiind considerat un timp ales, o perioadă semnificativă a anului. Vara nu mai are putere și se pregătește ”să aducă rod bun și puteri vindecătoare”.

Sufletul poartă amprenta trăirilor și experiențelor ancestrale, ele ascund taine profunde, care modelează existența. O arhivă de amintiri, viziuni, gesturi neterminate care recreează și rescriu viața dinspre trecut, sunt o eternă amintire că vindecarea, alchimizarea și transformarea traumei în dar, nu are loc întâmplător, ci la un moment potrivit, inițiatic.

Universul oglindește originea comună a sufletului și a naturii, supuse acelorași legi și ritmuri, care, când sunt văzute, recunoscute, revendicate, respectate, prin condiții corecte, ating o maturitate,- pragul când se naște o energie nouă. Sanctificarea acestui timp este în legătură cu puterea vindecătoare și cu virtuțile plantelor. De Sânziene , fetele culeg florile albe sau galbene și își împletesc cu ele cununi sau le prind la brâu. Cununile se aruncau pe casă, fiecare membru al familiei având cununa lui, sau erau puse la răscruci de drumuri, la porți, pentru protecție.

Natura ne vorbește despre forța ei, despre cădere, răbdare și sacrificiu, despre pășirea în propria putere. Sărbătoarea era considerată un reper până la care trebuiau finalizate anumite munci, legate de întreținerea culturilor, a recoltelor și de timpul de coacere, timpul pentru cules.

Sânzienele sunt flori înzestrate cu trăsături omenești – dacă le cunoști limba ele îți vorbesc, ”ia-mă că eu sunt bună pentru dragoste”, alta, ”eu sunt bună pentru noroc, pentru sănătate” – aparțin acelorași credințe ce evidențiază manifestarea feminină în ființa vie, a atingerii care deschide inima, unde iubirea capătă formă și se oferă, chemarea de a oferi, de a hrăni, de a contopi.

Se spune că Sânziana, sora Soarelui, Sântioana, a fost o fată fecioară care, ducându-se la câmp, a făcut o cunună din flori galbene. Venind acasă, a aruncat cununa pe acoperiş, zicând: „Cunună, de te vei opri pe casă, voi trăi şi voi avea viaţă lungă, iar de vei pica jos, voi muri!” Cununa a căzut şi fata a murit. De aici, a rămas obiceiul ca de Sânziene să se arunce pe case cununi din flori de sânziene, dar nu cu gând de moarte, ci de viaţă şi dragoste

Odinioară, obiceiul de a face cununi din flori de sânziene, cu funcţie apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor, grădinilor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, inundaţii, vijelie, furtună), era întâlnit în toate satele.

Sânzienele, întruchipând mișcări ale sufletului, sunt descrise ca zâne ale aerului, ce zboară și se prind în horă, aduc rod bobului de grâu, vindecare și putere plantelor de leac. Văzduhul, asociat cu tărâmul magic, unde se întâmplă lucruri fantastice, este un substitut al inconștientului sugerând sursa, izvorul vieții, al tinereții și al nemuririi.

De Sânziene este și praznicul nașterii Sf Ioan Botezătorul, unul din cei mai mari sfinți, prezicător și botezător cu patru sărbători dedicate, cel care a pregătit venirea Mântuitorului și pe oameni pentru a-l primi printre ei pe Creatorul lumii.

Sărbătoarea de Sânziene a rămas, în tradiția populară, forma sublimă în care natura își transmite învățăturile – timpul e un mister. Nu totul e menit să rămână, iar ceea ce e menit să vină va veni.

Roxana Maria Man – articol publicat în Revista Vatra Veche nr.6/2025

Fotografii din arhiva muzeulreghin.ro