Culesul începea după Ziua Crucii. Oamenii se adunau în clacă în vie și strângeau în coșuri de nuiele, găleți de lemn, doage, cofe, donițe de toate mărimile ciorchinii de struguri pe care îi mutau apoi în ciubere mari pentru a fi zdrobiți și mustuiți.

După cules se storceau strugurii mustuiți. Unul din procedeele cele mai vechi era ”călcarea” într-o albie scobită dintr-un trunchi de copac, prevăzută cu o gură de scurgere.

Tradiţia cultivării viţei de vie în această zonă aduce cu ea obiceiuri specifice, menţionate din cele mai vechi timpuri. Astfel, aflăm despre modul în care viticultura a influențat dezvoltarea comunităților și viața economică.

În satele de pe lângă Reghin, Uila, Batoș, cu întinderi mai mari viticole, era obiceiul ca preotul din sat să sfinţească via şi butoaiele pentru vin, ca şi în anul viitor gospodarii să se bucure de o recoltă bogată.

O serie de credințe și obiceiuri însoțeau activitățile și ne amintesc de vremurile de demult: „strugurii din ultima tufă de vie nu trebuiau culeşi”, erau păstraţi ca ofrandă pentru păsările cerului, numiți în limbaj popular „Strugurii lui Dumnezeu”, așa cum încă își amintesc sătenii.

În vii se făceau focuri şi gospodarii sărbătoreau rodul noii recolte cu mâncare şi băutură, slănină țuică și vin. La cules participau în special familia, rudele și vecinii, iar după jumătatea lunii octombrie aveau loc baluri.

Cultura viței de vie a lăsat urme în cultura materială – obiecte ce vorbesc despre oameni și ocupație, cât și în cultura spirituală, imaterială – obiceiuri specifice – Dansul viilor de la Batoș (obicei săsesc), etc.

Pentru storsul strugurilor s-au folosit mai multe teascuri, reprezentând stadii evolutive ale instalațiilor populare. Unul din acestea este Teascul cu șurub de lemn de la Batoș expus în secția în aer liber din muzeu, care datează din 1863. Roxana Maria Man

 

Fotografii din arhiva muzeulreghin.ro