În tradiția populară, lunile anului sunt considerate a fi ,,cei 12 fii ai anului”. Fiecare lună sugerează, prin numele ei, o activitate sau un obicei din viața oamenilor.
Denumirile populare păstrează tot farmecul tradițiilor si exprimă tot interesul pe care omul vechi îl avea pentru fenomenele naturale și pentru felul în care natura, de care se lega soarta lui, cu ocupații preponderent agricole, se schimba.
Anul este personificat cu un Moș care avea 12 feciori, numiți după cum se cheamă pe la noi lunile anului: Ianuar (Gerar), Februar (Făurar), Martie (Mart) etc. Singura avere a moșului era o vie, așa că le-a dat feciorilor sarcina să se ocupe de vie. Au lucrat la vie, au cules-o au făcut vin și l–au pus într-un butoi mare.
S-au înțeles frații între ei, că doar la început de an să îl bea iar fiecare și-a pus câte un cep, la nivelele corespunzătoare vinului, pentru fiecare lună a anului. Fiecare frate trebuia să bea de la cepul lui, în luna lui. Făurar, fratele cel mai mic, și-a pus cepul jos de tot, și a început să bea din partea lui, era mai altfel din fire decât ceilalți și nu făcea economie. Când a venit rândul celorlalți frați să bea și ei vin, vinul era gata, nu curgea deloc. Frații, necăjiți, l-au gugărit pe fratele cel mic, să-l prindă, să-i ceară socoteală pentru fapta isprăvită. Făurar când plângea, când râdea.
De la această poveste se spune că luna februarie poartă numele acesta, deoarece e schimbătoare, acum e cald, acum e frig.

Bibliografie: Ion Ghinoiu, Zile și Mituri, 2018
Foto din arhiva Muzeului Etnografic ,,Anton Badea” , Monor, Bistrița-Năsăud, 1962

În cultura veche românească oamenii se ghidau după un calendar care indica datele sărbătorilor și obiceiurilor.
Perioada cuprinsă între 25 ianuarie și 2 februarie este cunoscută sub numele de ”Filipii de Iarnă”. Această sărbătoare marchează în calendarul popular sfârșitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor, începută cu 80 de zile în urmă, la ”Filipii de Toamnă”.
Filipii sunt zeități protectoare, care ocroteau animalele din gospodării și aveau puterea de a asmuți lupii asupra celor care nu-i cinstesc cum se cuvine. Filipii de Iarnă erau ținuți de obicei în satele colinare și de munte unde lupul reprezenta o primejdie destul de mare. Se știe despre lup, că odată intrat într-un adăpost de vite sau într-o turmă de oi, sfâșie prada la întâmplare pentru o întreagă haită. Pe unde trece lupul rămâne prăpăd. Această vietate a fost personificată și aleasă simbol mitic de către strămoșii noștri. Ei l-au invocat în luptă dar și în alte împrejurări, așa cum îl reprezintă obiceiurile, mitologia, folclorul și arta populară românească.
În aceste zile nu se coase, nu se spală pe cap și nu se dă cu împrumut, pentru că altfel lupii vor mânca vitele. În prima zi de Filipi, femeile lipeau gura sobei cu lut ca să se lege și gura lupilor. La hornul casei se agață o secure, existând credința ca astfel vor fi uitate animalele din gospodărie. În zilele Filipilor de Iarnă se fac și prevestiri cu privire la vremea ce va urma. Dacă în perioada următoare va fi lună plină, atunci anul va fi unul roditor, iar dacă va fi ger fără ploaie sau ninsoare, atunci luna februarie va fi una ploioasă.
Prin aceste manifestări ceremoniale ale Filipilor, lupul sugerează mitologic, ideea străveche a legăturii dintre naștere și moarte, fertilitate și sterilitate.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Gledin, Bistrița-Năsăud, 1967

Anul Nou, precedat de Ajun, era, în mentalitatea populară, un prag important, primul moment din cursul unui an când ,,se deschide cerul și Dumnezeu se uită pe pământ”. Cerul este sfânt, fiind creat de Dumnezeu ca lăcaș al sfinților îngeri. Cerul se deschide la sărbătorile mari , Anul Nou, Bobotează, Paști, dar numai oamenii buni și drepți îl văd deschis.
Prima zi din noul an începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, acesta fiind unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. În toate localitățile se credea că, de Anul Nou, oamenii au posibilitatea de a afla cum va fi timpul și recolta în noul an. Colindatul de Anul Nou cunoaște foarte multe forme: cu turca, cu vasilica, cu plugul, cu sorcova , steaua, vergelul și cu plugușorul.
În Ajun de Anul Nou copiii mergeau la colindat cu Plugușorul . Acesta este un obicei străvechi agrar, având la origine un ritual sacru de manifestare a dorințelor unei recolte bogate, având ca subiect munca depusă pentru obținerea pâinii. Cunoscut și sub alte denumiri, ca ,,plugul”, ,,plugarii”, plugușorul are un caracter simbolic , având la origine o incantație magică. Copiii sunt primii care pornesc cu plugușorul , primind în schimbul urărilor de an bun , colaci, fructe sau bani. Ei își făceau un pluguleț dintr-o ramură de pom, cu două crăcuțe în forma coarnelor de plug. De acestea atârnau un clopoțel, acoperit cu o bucată de pânză și un buhai dintr-o putină legată la capăt cu o bucată de piele de oaie, prin care erau trase câteva fire de păr de cal. Apoi își pregăteau un bici și textul plugușorului. Când mergeau pe uliță, copiii pocneau din bice, trăgeau cu mâna pe firele buhaiului strigând „hăi, hăi!” alături de textul plugușorului, care era o narare în versuri a principalelor lucrări agricole, de la semănat până la obținerea pâinii. În final, gazdei îi erau făcute urări de sănătate și belșug. Motivele agrare sunt numeroase în colindele tradiționale, existând încă din vechime.

În imagine copii cu plugușorul din Idicel Sat (Jud. Mureș), 1969. Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”