Pescuitul tradiţional s-a practicat, inițial cu mâna, apoi cu ostia, uneltele și metodele de pescuit din această zonă fiind impuse de anotimp, de adâncimea și debitul apelor. Uneltele folosite s-au diversificat treptat: vârșa, coșul, leasa – realizate din nuiele și sacul, mreaja, prostovolul – din plase textile.

Principala sursă de pește în zonă a reprezentat-o apa Mureșului, cu afluenții – Toplița, Călimani, Ilva Mare, Sălard, Iod, Bistrița, Gurghiu, precum și lacurile din câmpie -Fărăgău, Zau de Câmpie, Cătina.

Leasa era folosită pe pâraiele de munte de pe Valea Gurghiului, fiind confecționată din nuiele de răchită. Se așează pe o bâtă suspendată la capete pe două pietroaie, pentru a se putea îndoi la mijloc. Partea lată se fixează la fundul apei, iar de la maluri până la unealtă se face o îngrăditură din pietroaie, apoi din susul apei se aruncă pietre, iar peștii speriați fug în leasă, unde rămân prinși.

Pescuitul cu sacul cu „rudă” (prăjină) se practica de primăvara până toamna pe apa Mureșului. Sacul cu „rudă” scurtă este o plasă confecționată din ață de in sau de cânepă, prinsă pe un semicerc de alun și legată de o prăjină bifurcată. Acesta are prăjina de cca. 5 m, iar partea bifurcată a acesteia se leagă direct pe cercul de alun, ceea ce ușurează mânuirea uneltei. Se folosește la pescuitul de pe mal, când apa Mureșului este tulbure și mare. În apele mai mari, pescarii se foloseau de „catalige”, care le permiteau să se deplaseze cu ușurință în albia râului.

Pescuitul cu „crâsnicul” se făcea în apă până la genunchi, ziua, când apa e tulbure, iar când e limpede, seara. Crâsnicul este format dintr-o plasă dreptunghiulară, lungă de 1,40 m, lată de 0,60 m, legată de la cele patru colțuri la capetele celor două arcuri din lemn.

Pescuitul s-a practicat, cu precădere, vara, primăvara şi toamna, în afara sezonului rece, iarna fiind îngreunat de necesitatea spargerii gheții.