”Se făcea în sat cămașa ciumii. Nouă femei lucrau o cămasă dintr-un fir de cânepă, într-o singură noapte, fără să fie știute și fără să vorbească în timpul lucrului.
Cămașa se așeza la marginea satului . Se făcea și pentru a opri molima la animale.”
( A. Olteanu, Reprezentări ale spațiului în credințele populare românești, p.182)
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
Seria sărbătorilor de iarnă începe cu prima zi de Advent, astfel încât din noiembrie încep pregătirile pentru una din cele mai mari și iubite sărbători din lumea creștină. Cuvântul advent provine din termenul latin „adventus Domini”, care înseamnă „venirea Domnului”. În lumea creștină catolică și protestantă, adventul cuprinde perioada celor 4 săptămâni – 4 duminici – calculate dinaintea Crăciunului.
Adventul este o perioadă de pregătire pentru sărbători, o perioadă de așteptare care începe din a patra duminică dinaintea Crăciunului (25 decembrie) – duminica cea mai apropiată de Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) și durează până la Crăciun.
Atmosfera magică a sărbătorii a fost modelată nu numai de mitologia așteptării Crăciunului, ci și de dorul după căldură, după lumină, după viața regenerabilă.
Până la solstițiul de iarnă, zilele devin din ce în ce mai scurte, iar întunericul din jurul nostru crește. Drept urmare se credea că aprinderea a câte unei lumânări de pe cununa/coronița de Advent, săptămână de săptămână va aduce lumina Crăciunului în acele gospodării/case, unde este așteptat Hristos.
Din punct de vedere religios, Adventul înseamnă pregătirea spirituală a omului pentru venirea lui Isus și apropierea acestuia față de Dumnezeu.
Tradiții și obiceiuri
Originea acestei sărbători își are rădăcinile în secolul al V-lea și s-a răspândit împreună cu sărbătoarea Crăciunului. În anul 1611, Sinodul de la Trnava (Slovacia) a interzis organizarea de nunți și petreceri din prima duminică de Advent până la Bobotează. În secolul al XIX-lea se mai întâlnea obiceiul, mai ales în rândul persoanelor în vârstă prin participarea în această perioadă la liturghiile religioase din zori, cunoscute sub denumirea de rorate. Un alt obicei în această perioadă era desfășurat de fetele ajunse la vârsta măritișului care, conform credinței, mâncau bomboane sau miere pentru a-i îndulci pe potențialii pretendenți în momentul în care clopotele bisericilor chemau credincioșii la slujbă.
Coronița Adventului
Tradiția Coroniței provine probabil din credința străveche că cercul – cercul magic – ne protejează de rău. Se credea că cu ajutorul acestuia se pot elimina spiritele rele din casă.
Cu trecerea timpului tradiția împletirii coroniței – din cetini de brad – s-a pierdut în timp, dar a fost reînviată – în 1838 – de un pastor protestant pe nume Johann Heinrich Wichern. Preotul a făcut o coroană de Advent de mărimea unei roți de car, pe care a așezat 24 de lumânări. Conform obiceiului în fiecare zi a săptămânii se aprindea o lumânare albă şi una roșie în fiecare duminică. Ideea s-a răspândit rapid în rândul populaţiei, iar în 1860 s-a hotărât reducerea dimensiunii coroanei la o coroniță de pin pe care să se așeze doar 4 lumânări, ca simbol al celor patru duminici din perioada Adventului. Culoarea lumânărilor, cu o singură excepție, este violet: simbolizând pocăința și convertirea. În ordinea aprinderii, a treia lumânare este roz și simbolizează bucuria festivă, bucuria maternă a Mariei. Fiecare lumânare aprinsă simbolizează un concept: credință, speranță, iubire, bucurie.
Conform simbolisticii religiei catolice, fiecare lumânare face referire la o persoană sau la o comunitate:
Adam şi Eva – primii oameni cărora Dumnezeu le-a promis mântuirea (credinţa);
Poporul evreu – căruia i s-a promis că va veni Mesia (speranța);
Ioan Botezătorul – care a vestit venirea lui Isus și a pregătit calea către inimile oamenilor (iubire);
Fecioara Maria – care a născut pe Fiul lui Dumnezeu (lumânarea roz – bucurie).
Calendarul Adventului
Calendarul Adventului, atât de popular în rândul copiilor, este un instrument de măsurare a timpului în această perioadă, avertizându-ne totodată la trecerea acestuia care se încheie cu sărbătoarea Crăciunului. Ferestrele de pe calendare trebuie deschise zilnic una câte una. În spatele acestora fiind ascunsă câte o bomboană.
Primul calendar de acest tip a fost realizat în 1908 la o editură din München. Ideea i-a aparținut mamei lui Gerhard Lang, viitorul producător. Sătulă de întrebările frecvente ale fiului său: „Cât mai trebuie să doarmă până la Crăciun?” a luat un carton şi l-a împărţit în 24 de câmpuri. În câmpurile create a agățat câte o bomboană, din care fiul său putea să mănânce câte una în fiecare zi până la Crăciun.
Pe baza acestei experienţe din copilărie, Lang a creat primul său calendar de acest fel, care a rămas, de atunci, în uz.
Bibliografie:
Makkai Endre és Nagy Ödön: Adatok téli néphagyományaink ismeretéhez (Kolozsvár, Erdélyi Tudományos Füzetek)
Németh Henrietta: Adventi szokások, hagyományok
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
Odată cu terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus, dar mai ales după lăsatul secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor.
Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, oamenii satelor îmbinau atât lucrul cât și distracția. Era locul unde se învățau desprinderi practive dar și multe obiceiuri.
În Postul Crăciunului, principala preocupare casnică era legată de industria textilă, torsul cânepii, a inului, lânii, – munci care se făceau cu multă plăcere în cadrul acestor întâlniri. Șezătorile erau organizate după criterii de vârstă, fiind șezători de fete, de femei și mixte.
Orice persoană putea participa la astfel de întâlniri. Erau organizate la anumite case care erau și gazdele evenimentului. Participanții aveau anumite obligații față de gazdă, petrolul pentru luminat, lemnele de foc iar uneori plăteau chiar și o taxă. Așezarea în încăpere era făcută dupa o anumită ierarhie, în locurile din față stăteau persoanele mai în vârstă și fetele mari, iar cei mai tineri stăteau înspre ușă.
La șezătoare particicipau și bărbați, care lucrau la cioplitul furcilor, împleteau mănuși etc., dar erau așteptați cu nerăbdare și feciorii, care veneau unde era fata îndrăgită. Aici tinerii se cunoșteau observându-și calitățile cât și defectele. Idealul de fată căutat era – harnică, frumoasă, sănătoasă, iar fata alegea un băiat care să aibă casa lui, să nu locuiască cu părinții și să aibă un loc de muncă.
În șezătoare se cânta, se spuneau ghicitori, glume, jocuri de șezători, se discutau noutățile din sat: nunți, morți, nașteri, accidente etc., în paralel se lucra.
Participantele mai în vârstă luau atitudine față de anumite comportamente sau fapte și sancționau ceea ce nu corespundea normelor societății sau moralei creștine. O funcție importantă a șezătorii era aceea de formare și transmitere a valorilor spirituale.
Foto din arhiva Muzeului Etnografic Anton Badea
Mijlocul lunii noiembrie înseamnă pentru creștinii ortodocși începerea Postului Crăciunului. Acest post prin durata lui de 40 de zile, ne amintește de postul ținut de Moise de pe Muntele Sinai, când aștepta să primească cuvintele lui Dummnezeu scrise pe Tablele Legii. Astfel creștinii postind 4o de zile se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și născut din Fecioara Maria.
Postul Crăciunului este o pregătire, o sfințire a gândurilor a simțurilor, a trupului cât și a sufletului prin pocăință, prin spovedanie și împărtășanie.
Înainte de intrarea în Postul Crăciunului este lăsatul secului, o sărbătoare încărcată de tradiții și obiceiuri. Aceste tradiții și obiceiuri sunt păstrate din cele mai vechi timpuri, însă ele variază de la o zonă la alta. De cele mai multe ori, tradițiile se păstrează în zonele rurale. Bătrânii au avut grijă să le transmită mai departe și celor tineri chiar și cele mai mărunte obiceiuri din această zi.
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”